metamorfoze.wordpress.com Open in urlscan Pro
192.0.78.13  Public Scan

Form analysis
2 forms found in the DOM

GET https://metamorfoze.wordpress.com/

<form method="get" id="searchform" action="https://metamorfoze.wordpress.com/" role="search">
  <label for="s" class="assistive-text screen-reader-text">Căutare</label>
  <input type="text" class="field" name="s" value="" id="s" placeholder="Caută …">
  <input type="submit" class="submit" name="submit" id="searchsubmit" value="Căutare">
</form>

POST https://subscribe.wordpress.com

<form method="post" action="https://subscribe.wordpress.com" accept-charset="utf-8" style="display: none;">
  <div class="actnbr-follow-count">Alătură-te celorlalți 168 de abonați</div>
  <div>
    <input type="email" name="email" placeholder="Introdu adresa ta de email" class="actnbr-email-field" aria-label="Introdu adresa ta de email">
  </div>
  <input type="hidden" name="action" value="subscribe">
  <input type="hidden" name="blog_id" value="2100765">
  <input type="hidden" name="source" value="https://metamorfoze.wordpress.com/">
  <input type="hidden" name="sub-type" value="actionbar-follow">
  <input type="hidden" id="_wpnonce" name="_wpnonce" value="2d2085ab4d">
  <div class="actnbr-button-wrap">
    <button type="submit" value="Înregistrează-mă "> Înregistrează-mă </button>
  </div>
</form>

Text Content

METAMORFOZE


REVISTĂ DE SPIRITUALITATE ŞI ATITUDINE CIVICĂ. APARE LA MEDGIDIA DIN 1990.
ÎNREGISTRATĂ LA JUDECĂTORIA MEDGIDIA. DOSAR: NR. 30/ PJ/ 1990.


MENIU

Sări la conţinut
 * Prima pagină
 * Cărți publicate
 * contact
 * DACISM
   * TÂMBOEŞTI
   * Dacii în sculptura romană
   * dacii de la Vatican
   * Călătorie prin ţara dacilor
   * SPIRITUALITATEA GETO-DACĂ
   * Prima scriere din istoria omenirii la Tărtăria
     * reprezentări statuare ale Dacilor în arta romană
   * ,,Ocultarea istoriei neamului”
   * Trafic de istorie
   * ne scriu cititorii-colaboratori
   * Doctrina de sorginte zamolxiană a lui Iisus – 1
   * Doctrina de sorginte zamolxiană a lui Iisus – 2
   * HAR TIOS (Tatăl Harului)
   * DACI – pe placuţele de la Sinaia
   * MOŞTENIRE LEXICALĂ – 1
   * MOŞTENIRE LEXICALĂ – 2
   * MOŞTENIRE LEXICALĂ – 3
   * MOŞTENIRE LEXICALĂ – 4
   * MOŞTENIRE LEXICALĂ – 5
   * MOŞTENIRE LEXICALĂ
   * #1704 (fără titlu)
 * EMINESCIANISM
   * Rugă pentru Eminescu
   * AL CINCILEA MIT
   * problematica morţii
   * Elemente de basm în Luceafărul
   * Frumosul divin în Luceafărul
   * Comunicare şi comuniune în Luceafărul
   * Prezenţa prin absenţă în Luceafărul
   * Poetica cercului în Luceafărul
   * COSMOGONIE în Scrisoarea I şi Rugăciunea unui dac
   * Hyperion şi Dan Dionis
   * Tarele învăţământului românesc
   * RUGĂ
   * 160 de ani de la naşterea lui Eminescu
 * foto
 * scriitori
 * concurs literar ARIPI DE DOR – 2015
   * #2083 (fără titlu)

Reprezentativ


IRONIE ȘI SPIRIT NASTRATINESC

Const. MIU

Volumul de versuri REVELAȚII din deasupra și din dedesubt (Editura Bibliotheca,
Târgoviște, 2013), semnat de domnul Ion Iancu Vale (director fondator al
revistei Climate culturale) cuprinde – așa cum mărturisește autorul – creații
mai vechi și mai noi, scopul declarat fiind „acela al jalonării drumului meu
existențial, spiritual-metafizic, care, în vreme, a fost marcat de sinuozități…”
(p. 13).

În prefața cărții – „Revelații” și frondă –, după ce mai întâi menționează că a
fost remarcat încă din 1986 de către Constanța Buzea (la Poșta redacției
revistei Amfiteatru – precizăm noi – C. MIU), apreciat de către Mircea Horia
Simionescu și Cezar Ivănescu (în 1997), Theodor Codreanu vorbește despre
spiritul de frondă al unui poet „care se încăpățânează să nu scrie precum
colegii postmoderniști”, căci „Ironia se-ndreaptă către poetica postmodernistă,
care se leapădă de literatura clasică și modernă, cool fiind să scrii <<poezie>>
fiziologică, fără urmă de pudoare…” (p. 7, 8).

Sub aspect structural, cartea în discuție are trei secțiuni: partea cea mai
amplă –  Recurs la hotărâre (poezii cu vers liber, datate înainte și după
Revoluția din 1989), Percepție metafizică (poezii în vers clasic , dar și în
vers liber) și Argumente (aprecierile scriitorilor avizați, pomeniți mai sus, cu
privire la creațiile dlui Ion Iancu Vale).

Noi apreciem ironia în absurd, în maniera lui Urmuz. Ilustrative, sub acest
aspect, sunt la papura verde și, mai cu seamă,  năprasnica fobie a lui Policarp
Resteu. În cazul primei creații, incipitul este descriptiv: abundența detaliilor
chioșcului cochet (pe dinafară) contrastează cu vidul din interior: „Un chioşc
cochet, printre multe altele, din placaj/ şi scândură geluită, vopsit în alb, pe
ai cărui pereţi/ o mână pricepută pictase ochiuri de lac din care, / printre
nuferi, răsar mănunchiuri verzi de papură.” ; „Prin geamul de o curăţenie
îndoielnică se văd aliniate/ de-a lungul pereţilor rafturi goale/ ale căror
încheieturi etalează lucrături/ savante de păianjeni.” (p. 19). Acum, se poate
înţelege că volumul are la bază raportul aparenţă/ esenţă, deorece, așa cum
spune poetul, avem de-a face cu o serie de revelații din deasupra și  din
dedesubt. La început, discuția dintre cumpărător – un domn elegant, în vârstă –
și vânzătoare este verosimilă, însă din momentul când apare întrebarea în
legătură cu nodurile gordiene, aceasta alunecă pe panta ironiei în absurd:
„<<Noduri gordiene aveţi? >> (…)/ <<Dar ceva, aşa, mai aparte, nu aveţi?>>/ 
<<Ba da, cum să nu, avem câteva sortimente în culori/ foarte ţipătoare, e o
nebunie să ştiţi>>/  <<Ţipătoare, a nu, nu… mie îmi place liniştea>>. /  <<Nu vă
fie teamă, spune vânzătoarea, / sunt prevăzute cu antifoane de ultima oră>>/
<<Ei, atunci… şi cum le daţi, la bucată, la legătură? >>/ (…) <<Noi nu vindem
nodurile decât la litru>>/ Cumpărătorul dă din mână împăciuitor>>: /  <<În fine…
daţi-mi doi litri şi o pungă>>.” (p. 20-21). Dacă până aici vânzătoarea e numai
lapte și miere, încercând prin răspunsurile sale să câștige bunăvoința
cumpărătorului, atunci când acesta o atenționează să nu-l mai ciupească la
cântar, ca data trecută, femeia devine isterică și cere unui agent de poliție,
aflat prin ăpreajmă, să-l pună la punct pe recalcitrant: „<<Vă rog să luaţi
măsuri, altfel o să mi se pună un nod în gât, / şi o să fie cumplit pentru toţi!
>>.” (p. 22). Felul cum vorbește și acționează omul legii e specific
milițianului epocii de aur (cf. p. 22). Finalul este unul deschis: urmează un
alt client elegant și în vârstă, alt sergent care își face rondul în dreptul
chioșcului, și comedia poate continua la nesfârșit.

A doua creație, de care aminteam, – năprasnica fobie a lui Policarp Resteu –
relevă felul cum se va contamina un funcționar de la căile ferate, care asculta
disertația crainicului despre microbi. Accidentat în baie, în timp ce „vâna”
muște, care ar fi fost purtătoare de microbi, protagonistul ajuns la o circă
sanitară se vede nevoit să se răstească la felceriță: „Să nu puneţi mâna pe mine
până nu vă dezinfectaţi, / acum, în faţa mea, / toţi sunteţi îmbibaţi de
microbi>>, continuă amploiatul, / îmbrâncind-o pe biata fată…” (p. 31). Isteric
se comportă și în dialogul cu chelnerul din restaurantul în care intrase, spre
a-și potoli foamea: „Eroul nostru îi împinse cât colo mâinile de pe faţa/ de
masă, ţipând furios: / <<Pleacă du-te şi te spală-te imediat, altfel/ nu-ţi
permit să mă serveşti! >>” (p. 31, 32). Contaminarea e atât de puternică, încât
protagonistul e afectat și în plan oniric: „Visase şi se făcea că microbii, care
în visul lui luaseră/ forme de monştri hidoşi, imenşi, / dansau în jurul lui
cântând: / <<Eu sunt virusul dizenteriei şi am să-ţi fac praf/ şi pulbere
intestinele>> / <<Eu, al hepatitei şi am să-ţi distrug ficatul! >>” (p. 33).
Obsesia atinge proporții paroxistice: „Terminând cu vasele din bucătărie, / veni
rândul lenjeriei şi al hainelor. / Goli şifonierul, sertarele toate, trase
carpetele/ de pe pereţi, adună covoarele de pe duşumea/ şi, dezbrăcându-se până
la piele, cum l-a făcut mă-sa, / grămădi totul în mijlocul casei. / Dădu drumul
la robinete şi începu să arunce sodă/ şi apă fiartă peste tot acest
talmeş-balmeş textil. / Spărgând turbata noapte. / zorile îl găsiră pe
neobositul Policarp/ mutând, spălând, frecând,…” (p. 33-34). Punctul culminant
al fobiei protagonistului este atins în momentul când urcat în salvare, vecinii
care au sunat să-l ia văd cum acesta se apucă să frece de zor geamul mașinii, cu
o cârpă. (cf. p. 34). Atunci când abordează lumea rurală, ironia uzitată
amintește despiritul nastratinesc al țăranilor  din seria La lilieci a lui Marin
Sorescu. Aspectul acesta transpare din  povestea celestului zbor al lui Ion
Lasămăverde și al nepotului său, Iarel. Ca și la Marin Sorescu în volumul
amintit, umanitatea rurală a lui Ion Iancu Vale este prezentată de un regizor
discret, lăsând cititorului spectator impresia că această lume pestriță se
prezintă singură. Spontaneitatea vorbirii şi faptul că spectacolul se desfăşoară
sub ochii cititorului sunt încă o trăsătură a spiritului nastratinesc.
Comportamentul deviant al unor personaje, cu apucături sau hobbi-uri ciudate,
contrastează cu normalitatea. Ceea ce este „normal” pentru ele e anormal pentru
cititorii-spectatori. De aceea, putem situa asemenea personaje în galeria celor
cu spirit nastratinesc, ele luând aparenţa drept esenţă. De aici şi rizibilul
situaţiilor. Tonul narativ îi permite autorului realizarea unor situații ilare,
paradoxale și absurde. Spre pildă, o bizarerie – semnalată de nepotul
defunctului celor de la priveghi – anticipează aventurile ieșite din comun, de
care vor avea parte, acestea nefiind decât secvențe ale unui teatru în absurd:
„În casă toţi tresăriră speriaţi/ când Iarel zise că unchiul mănâncă florile./
Priviră mortul cu ochii holbaţi şi văzură cum buzele/ lui Ion se închid peste
codiţa unei flori de lămâiţă şi/ atunci îşi dădură seama că buchetul de flori/
de pe pieptul lui se cam micşorase./ Cu ochii înceţoşaţi de fumul usturător al
lumânărilor/ gândiră că au cine ştie ce vedenii…” (p. 45-46). Din momentul când
convoiul mortuar pătrunde în curtea bisericii, un cârd de cerbi năvălește
dinspre cimitir și se îndreaptă spre pădurea ce înconjura satul. Ei sunt
„vestitorii” trezirii lui Ion din somnul lui de piatră: „Ion Lasămăverde
„deranjat” din somnul lui de piatră/ se ridică în capul oaselor şi striga tare/
ia biciul Iarel şi mână boii să zburăm, / iar voi fraţilor aşteptaţi-mă acasă că
mă întorc să prăznuim.” (p. 48). După o lungă așteptare, cei adunați la praznic,
după dorința protagonistului, se trezesc cu carul mortuar și spre dezamăgirea
lor, în loc să le povestească despre aventura sa celestă, Ion vrea să se
veselească: „Însă, chiar atunci, în strigătele de bucurie/ ale mesenilor, carul
poposi lin în faţa porţii. / Din el sări Ion mai viu ca oricând, / intră în
curte şi se aşeză pe scaunul pregătit / îndemnând să se toarne băutură şi să se
aducă mâncare./  (…) Cei prezenţi începură să bea şi să mănânce în tăcere/
aşteptând ca „zburătorii” să înceapă să povestească. / Ion însă le strigă să fie
mai veseli, / că doar e vorba şi de o înviere, nu doar de o înmormântare…” (p.
49). În acordurile de vioară a lui Ghiță Șapteluni, sunt prezentați prietenii
cei mai buni ai mortului/ înviatului, fiecare având o anecdotă năstrușnică (Viță
Măgădău, Bică Belea,




PARTAJEAZĂ ASTA:

 * Facebook
 * Twitter
 * LinkedIn
 * Reddit
 * Imprimare
 * Email
 * 

Apreciază Încarc...
Publicat în Numarul 84 (1 online) | Scrie un comentariu
09/08/2024 de TINU


OBSESIA ELIBERĂRII DE TRECUT

Const. MIU

Cartea lui Varujan Vosganian – Dublu autoportret, Editura Polirom, 2024 – face
ample referiri, așa cum precizeză autorul la memoria unei zile, retrăite după
treizeci și doi de ani, când rememorată și așternută pe hârtie, marchează
„Trecerea pragului dispre trecut spre memorie”, fiind „ trecerea de la istorie
la literatură” (p. 6).

Cele 305 pagini ale cărții în discuție se constituie într-o amplă confesiune
referitoare la trăirile autorului, din după-amiaza și noaptea de 21 decembrie
1989, până a doua zi, la câteva minute după ora 12, când are loc fuga cuplului
dictatorial. În carte, autorul simte nevoia să aducă argumente de ce aceasta nu
este ficțiune: „Când ai văzut, nu povestești, ci mărturisești (…) Să transformi
mărturisirea într-o ficțiune e un sacrilegiu, o improvizație…” (p. 51). Nici
pentru faptul că a fost martorul evenimentelor sângeroase din Piața
Universității, nu dorește să facă reportaj (cf. p. 81). Mai curând, crede că ar
fi jucat într-o tragedie, fără a fi eroul ei: „Apoi, regula celor trei unități
ale tragediei pe care povestea mea le îndeplinește: acțiunea durează exact
douăzeci și patru de ore și ea se petrece, cu  oarecare aproximație, în același
loc. S-ar putea obiecta că lipsește corul, dar el a fost mereu acolo, chiar dacă
în mare parte tăcut, năvălind pe scenă la început și la sfârșit, când ziua era
pe încheiate.” (p. 146). De fapt, Varujan Vosganian reconstituie peste ani, prin
confesiune și retrăiri, principalele momente din Piața Universității, din
subsolul secției de miliție, din strada Eforie și de la Jilava, din acea noapte.
În alt loc – la paginile 149-150 – se precizează de ce nu poate opta pentru
autobiografie: „Chiar dacă în paginile astea eu sunt protagonistul și tot eu
povestitorul, cartea de față nu este, totuși, o autobiografie. Nu e vorba, de
fapt, de mine, ci de atâția alții ca mine. Și dacă există cea mai mică bănuială
că e o istorie autobiografică, ea urmaeză să se spulbere în paginile ce vor
urma.” (s. n.).

Din momentul spargerii mitingului din Piața Palatului (cauzele acestui fiasco
nici pânâ în ziua de azi n-au fost elucidate – cf. p. 21), timpul s-a dat peste
cap, iar ceea ce a urmat a luat oamenii pe nepregătite, dezorientarea și deruta
punând stăpânire: „La întretăierea Căii Victoriei cu Bulevardul Gheorghe
Gheorghiu-Dej, fostul și viitorul Bulevard Elisabeta, am văzut primele  pâlcuri,
încă răzlețe, de patru-cinci persoane oarecum dezorientate; unii vociferau,
agitându-și brațele, alții clătinau din capete, neconvingător. Păreau a fi
dintre cei care participaseră la miting. (…). Erau nehotărâți, cu sentimente
amestecate, plecaseră dintr-un imbold (…) de scârbă față de manifestația la care
fuseseră duși cu sila, dar, în același timp, prinseseră gustul celeilalte
manifestații izbucnite pe negândite, a rumorilor, a vociferărilor și a
pancartelor călcate în picioare.” (p. 44).

Referindu-se la cei care au participat la evenimentele din Piața Universității
ori la cei încarcerați la Jilava, printre care s-a numărat și autorul, acesta
notează curioasa asemănare atât a călăilor, cât și a victimelor: „…așa cum
scutierii din fața noastră semănau unii cu alții, și noi suferiserăm aceeași
transformare, așa cum victimele aceluiași călău seamănă unele cu altele.” (p.
110). Încarcerații de la Jilava seamănă între ei, tocmai pentru că trecuseră
prin aceleași torturi coercitive la secția de miliție de pe strada Eforie:
„…deosebirile dintre noi se estompaseră, n-avuseserăm nume, n-avuseserăm chip,
aceeași vină apăsătoare pe umerii noștri…” (p. 281). Așa se justifică faptul că
rememorând acele clipe, autorul menționează: „Ceea ce revăd din ziua aceea nu
sunt chipuri, ci gesturile.” (s. n. , p. 67; 72, 73); „…am reținut gesturi,
atitudini, siluete, dar nu și chipuri. (…) Eram niște năluci pentru ei (pentru
călăi, n. n.), aveam doar contururi care trebuiau stăpânite, neavând chip, nu
stârneam nicio compasiune, ne puteau lovi cu aceași osârdie cu care băteau
covoarele…” (s. n., p. 162).

În cartea lui Varujan Vosganian, există trei bolgii dantești: Piața
Universității, sediul miliției de pe strada Eforie și închisdoarea Jilava. În
primele două spații găsim câte o imagine simbolică a răstignirii, una pe asfalt,
cealaltă de un perete. „…cineva a avut ideea să se întindă pe pavaj, cu brațele
în lături, în fața mașinii blindate, care se apropia (…) Desigur, era vorba de o
răstignire simbolică.” (p. 88); „Pereții rămași disponibili erau destinați
crucificaților de stil nou. E drept că nu exista nicio cruce pentru vreunul
dintre noi, dar ne așezau de parcă ar fi existat. Zidul folosea la sprijinirea
mâinilor.” (p. 158). Autorul mărturisește că abia după ce li s-a cerut celor
aduși la sediul miliției să stea nemișcați, cu fața la perete și brațele
întinse, sprijinind palmele de perete, atunci a înțeles de ce Dante alesese
nemișcarea ca formă supremă a supliciului (cf. p. 160). Rememorând acele clipe
infernale, el notează la persoana a doua ce simte cel care trece prin asemenea
chinuri, această modalitate fiind o formă de a sugera depersonalizarea
individului: „De la un moment dat, când știi că n-ai voie să te miști, corpul
intră într-o stare de revoltă tacită și sâcâitoare. (…) După o vreme, brațele
încep să se golească de sânge. Amorțesc, până nu le mai simți. (…) Cât timp
brațele tremură e încă bine, când nu le mai simți, ai senzația stranie că te
sprijini de ceva, însă nu știi cum se întâmplă asta.” (p. 159). Înghesuiți
într-o dubă a cărei destinație era incertă și sporea teama arestaților că va
opri în câmp, spre a fi lichidați (cf. p. 199), supoziția unuia dintre aceștia
că sunt duși la Jilava, determină autorul să facă o notație paradoxală, sub
forma unei ironii amare: „Ce minunat, pușcăria tărâm al izbăvirii! Nu era greu
să ne dăm seama din strigătul ăla în ce stare de spirit eram, dacă temnița
echivala pentru noi cu eliberarea.” (s. n., p. 214). Închisoarea devine, în mod
paradoxal, în acele împrejurări cruciale pentru arestați nu un tărâm al
perdiției, ci unul al salvării, în speranța că acolo nu e capăt de drum: „Jilava
reprezenta o destinație și orice destinație spre care mergeam sugera că nu am
ajuns încă la capătul drumului.” (p. 215).



În cartea pe care o discutăm acum, există o imagine-simbol, care explică titlul
și justifică alegerea ei pentru copertă. Tabloul lui Caravaggio – „David cu
capul lui Goliat” – este o parabolă: „Imaginea mea în fața morții, în noaptea de
douăzeci și unu decembrie, și imaginea mea de acum, un dublu autoportret.” (p.
211). Mărturia sinceră făcută de Varujan Vosganian relevă faptul că obsesia
eliberării de trecut, prin rememorarea de tip confesiv, rămâne o încercare
temerară, dar de natură sisifică: „Oricum, contemplând fundalul întunecat al
picturii lui Caravaggio, fără nicio identificare temporală, rezultă că dublul
meu autoportret poate fi văzut oriunde și că de judecata celui care am fost față
în față cu moartea nu pot fugi…” (p. 213). Formulare cu valoare de sentință și
care vizează și încercarea, de aceași natură a oricărui participant la
evenimentele din noaptea de 21 decembrie 1989.




PARTAJEAZĂ ASTA:

 * Facebook
 * Twitter
 * LinkedIn
 * Reddit
 * Imprimare
 * Email
 * 

Apreciază Încarc...
Publicat în Numarul 84 (1 online) | Etichetat Const. MIU - cronică literară -
Varujan Vosganian - DUBLU AUTOPORTRET -revista METAMORFOZE - Medgidia | Scrie un
comentariu
15/02/2024 de TINU


POVESTEA KUKOLIDEI (FRAGMENT DE ROMAN)

Cine trecea pe drum, când ajungea în dreptul casei lor, se lua cu mâinile de cap
la ce-i era dat să audă! Mai mereu, se auzeau sudalmele bărbatului, care-și
învinovățea muierea că îi place să umble creanga și că e ușuratică și înloc
să-și vadă de gospodărie, se duce când pe la unul, când pe la altul și uită să
mai vină acasă. De ani de zile, povestea asta se repeta, iar lui Kuku i se
dusese buhul că e un încornorat, care nu e în stare să-și strunească femeia
nărăvașă.

– Am trecut aseară prin dreptul casei lu’ Kuku, începu moș Ticos să
istorisească, și ăla urla de mama focului.

– Ce, bă, iar se gâlcevea cu muierea? întrebă Takis.

– Ba, bine că nu!… O alinta! se prefăcu Ticos că lămurește îndoiala starostelui.

– Cum să o alinte? N-ai spus că ăla urla de mama focului?

– Am spus.

– Dacă e așa, înseamnă că se luase în gură cu muierea, așa cum face de obicei.

– De unde știi tu că era sfadă? se interesă Bipus.

– Toată lumea știe de ce Kuku se ia în gură cu haimanaua aia de Kukolida, spuse
Takis.

– Ce, bă, Takis, tu nu te sfădești cu mama Mera? sări repede cu gura Rogosos.

– Așa o fi… Da’, muierea mea nu-i soi rău, nu umblă creanga pe la unu’ și pe la
altu’, își vedecu sârg de gospodărie! se lăudă Takis.

– Bă, ia stați așa! avertiză Tatoros. Care dintre voi a văzut-o pe Kukolida că
pleacă de-acasă?

– Toată lumea! spuse Bipus.

– Așa e!… Așa e! încuviințară ceilalți bătrâni.

– Bă, deștepților, io ziceam dacă ați văzut-o că se duce la alți bărbați… Voi
doar ați auzit!

– Așa vorbește lumea! se apără Ticos.

– Io așa am auzit, se văzu nevoit Bipus a recu-noaște.

– Bă, io n-am stat s-o păzesc un’ se duce, da’ dacă ăla urla la muiere și-i
zicea câte și mai câte, cre’ că avea el ceva pricini, fu de părere Tataros.

– Cică acasă Kukolida e mai mult musafir, zise și Rogosos.

– Păi, dacă vine așa rar de pe unde umblă! întări Bipus spusa lui Rogosos.

– Sunteți mai răi ca muierile care clevetesc!  ob-servă mama Mera, care auzise
ce spuneau oaspeții lui Takis despre sfadă, în timp ce pregătea câte ceva pentru
degustare… La astea merge niște vin, mai spuse femeia, arătând spre tipsia pusă
pe masă.

– Io cobor la bașcă, să scot niște udătură, se oferi Takis. Da’, să nu vă primz
că-i tocați pe alde Kuku fără mine! avertiză gazda.

Stăteau pe prispa casei starostelui. Se bucurau cu toți de ziua însorită, de la
sfârșitul lunii babelor. Bătrânii înțelepți ai cetății Takidava  veniseră la
staros-te, așa cum le era obiceiul: o dată, la lună treceau și pe la el, dar nu
ca să stea la sfat, ci mai curând să aibă pricină de a fi cinstiți cu o cană cu
vin.

Tărășenia din casa lui Kuku era știută până și de copii, care uneori îi strigau,
când îl vedeau:

„Kukolida te-a-nșelat

Iarăși cu un alt bărbat!

Măi, nea Kuku, ești un prost,

Dacă nu-i găsești un rost!”

Gurile rele spuneau că îl auziseră într-o zi pe Kuku amenințându-și nevasta
nurlie că pleacă de acasă și n-o să se mai întoarcă niciodată.

Trăgând cu urechea la ce vorbeau bătrânii despre sfada necontenită dintre Kuku
și Kukolida, Daria s-a hotărât să-i pună capăt.



A doua zi, se zvonise că sătul de plecările tot mai dese ale Kukolidei, Kuku își
luase lumea în cap. Îi spusese că nu se va mai întoarce, chiar dacă ea îl va
chema spășită. Curios era faptul că în grădina casei acestuia era văzută o
pasăre, care zbura din creangă în creangă, cântând parcă tot mai rugător:
Cucuuu!… Cuc! Cucuuu!… Cuc!… Cucuuu!… Cuc!


PARTAJEAZĂ ASTA:

 * Facebook
 * Twitter
 * LinkedIn
 * Reddit
 * Imprimare
 * Email
 * 

Apreciază Încarc...
Publicat în Numarul 84 (1 online) | Etichetat fragment de roman, POVESTEA
KUKOLIDEI | Scrie un comentariu
09/01/2024 de TINU


FOCUL (FRAGMENT DE ROMAN)

Const. MIU

În luna lui brumărel, oamenii își făcuseră bunul obicei să se ocupe de curățenia
de toamnă, în gospodărie. Erau cu mare băgare de seamă pentru grădină. Așa că se
cuvenea  să-i poarte de grijă, căci de acolo venea hrana, ce le ușura traiul de
zi cu zi. Strângeau cioturile de plante putrezite, pe care alde Cotelas Minciună
și fii lui le cărau pe câmp, pregătind astfel patul de iarnă pentru grâul
semănat, adunau frunzele și le făceau grămezi în jurul pomilor, spre a-i feri de
ger. Mucapor și Petipor – megieși cu bătrânul staroste Takis –, care nu se prea 
dădeau în vânt după munca în grădină, nici toamna, dar nici primăvara, dădeau
foc la frunzele uscate și scăpau astfel de grija lor.

În toamna aceea târzie, când oamenii roboteau prin grădini, cei doi s-au vorbit
să se întâlnească, mai întâi, acasă la Mucapor și să se apuce și ei de treaba
aceasta, care nu le făcea deloc plăcere, ca apoi, după ce vor fi mers și la
Petipor acasă, să aibă cu ce să se fălească, atunci când se vor întâlni cu
ceilalți gospodari. Cu gândul că aveau după ce să se cinstească, cei doi bărbați
s-au grăbit să adune frunzele în câteva mormane și să le dea foc. După
trebușoara aceasta, Mucapor a coborât în hrubă și a scos dintr-o budană vin,
umplând mai multe bărdace. Și s-au pus pe băut, că, de, obosireră și le era
sete! Râdeau ca proștii de cei care încă trudeau la ora aceea prin grădină,
bucurându-se că ei au fost mai iuți și mai harnici.

Din drum, s-au auzit, la un moment dat, niște țipete, dar n-au luat seama la
ele, ce s-ar fi putut întâmpla, așa că și-au văzut mai departe de băutură. Însă,
țipetele au sporit, preschimbându-se în fluierături, urlete și sudalme. Cu chiu,
cu vai, Mucapor a ieșit la poartă, să vadă de ce e hărmălaie. Cineva îi făcea
semne spre fânar, dar din cauza tărăboiului, nu a înțeles ce vrea. Oamenii
începuseră să se strângă și să vorbească răstit. Se apropiară de gardul lui,
având în mâini, unii căldări, alții furci și lopeți.

– Băăă, arde fânaru‘!… Tu nu vezi?… N-ai fost acasă?

– N-am plecat nicăieri! răspunse supărat din cale-afară Mucapor. Un‘ să mă duc?…
Am muncit pân‘ acu‘!

– Ce-ai muncit?… Nu vezi fânaru‘ cum arde?… Nu sta ca bou‘!

Întoarse privirea spre fânarul ce ardea cu flăcări uriașe. Un purcoi de paie se
desprinse și căzu peste șopron. Abia atunci se dezmetici. Începu să se învârtă
fără rost și să strige din toți rărunchii:

– Ardeee!… Petipooor!… Săriți că arde!

Cineva alergă spre el, întrebând:

– Unde-i Petipor?… E la șopron?… Arată unde e, să-l scoatem!

– Ai, că te-ai îmbătat! îi strigă Mucapor.

Și îl îmbrânci cât acolo. Apoi, începu iar să urle:

– Foooc!… Săriți că arde!… Oamnei buni, săriți că arde!

Focul se întinsese și la staul. Oamenii intraseră în curte și își dădeau silința
din răsputeri să stingă focul, care sporise văzând cu ochii, gata-gata să
cuprindă și celelalte acareturi… Toți au rămas gură-cască, văzând cum dintre
flăcări își face apariția o arătare cu mantie neagră și ținând în brațe un miel.
După ce îl mângâie, îi dădu drumul, iar bietul animal,  când se văzu slobod,
privi descumpănit, apoi o rupse la fugă… Arătarea se întoarse și dispăru în
staul… La scurt timp, se iscă din senin o ploaie năprasnică ce stinse pălălaia.
Uzi până la piele și plini de funingine, cu toții priveau când spre cer, când
spre acareturile distruse de flăcări și nu înțelegeau nimic… „Cine putea fi acea
arătare, care scăpase mielul de primejdie?… I-o fi văzut careva fața?… Cum de-a
trecut prin flăcări, fără să pățească ceva?… De unde o fi venit și unde-o fi
dispărut?” gândeau cei aflați în curtea lui Mucapor… Îl găsiră și pe Petipor
care, trezit din beție, întrebă:

– Bă, voi ați crezut că nu-i nimeni acas‘ și-ați venit la furat?




PARTAJEAZĂ ASTA:

 * Facebook
 * Twitter
 * LinkedIn
 * Reddit
 * Imprimare
 * Email
 * 

Apreciază Încarc...
Publicat în Numarul 84 (1 online) | Etichetat Const. MIU, FOCUL | Scrie un
comentariu
18/10/2023 de TINU


UN ROMAN AL REALITĂȚII

Const. MIU

(membru al Uniunii Scriitorilor  – filiala „Dobrogea” – Constanța)

Am avut privilegiul de a citi noul roman semnat de scriitorul vrâncean, Gheorghe
mocanu, încă din faza de atelier de creație. Și Dumnezeu are ochi albaștri
(Editura Editgraph, Buzău, 2023) este un roman autobiografic, în care
protagonistul – maiorul Ulmeanu – este înfățișat ca ofițer criminalist, scriitor
și om, trecând prin mai multe situații de cumpănă, din care a ieșit mai
puternic, căci cu siguranță Dumnezeu l-a avut în pază, când a fost în momente de
agonie, în lupta cu virusul morbid, pe care l-a învins.

Cu alte prilejuri am semnalat realele calități de umorist și de fin analist ale
domnului Gheorghe Mocanu. Acestea se regăsesc și în noul roman. Autorul
ironizează comportamenrul unui comandant de Poliție, care arogându-și merite
închipuite de a fi prins un infractor, se crede practicant de kickboxing, fără
să realizezez că a făcut o boacănă cât el de mare: „Aşa că, puriul şef de
găinari, adus în biroul ofiţerului desemnat cu rezolvarea cazului, înainte de a
da prima declaraţie prin care urma să-şi recunoască fapta, grăi ceva
surprinzător pentru anchetatori, adică îi scăpă porumbelul din gură, cum se
zice:

― Nu declar nimic, dom′ şef! Mie să-mi aduceţi avocat! Doresc avocat!

― Ce doreşti, mă? Ce-ai zis? Repetă, te rog, ce ţi-a ieşit pe gură, puţin mai
devreme! Sau n-am auzit eu bine?

― Vreau un avocat, dom’ şef! (…)

― Bă, clientul ăsta al nostru doreşte avocat! Trebuie să ne conformăm! De-acuma
suntem poliţişti, nu? Trebuie să ne conformăm şi noi regulilor democratice!
Intrăm în Europa! Dacă hoţul asta vrea, asta îi aducem!

― Cheamă-l, te rog, pe avocatul Tănase! El este de serviciu astăzi!

― Nu-l ştiu, şefu’! De unde să-l ştiu?

― Cum adică nu-l ştii?  Nu-l cunoşti pe avocatul Lemn Tănase? Bă, Costache,
caută-l, colo, după dulapul ăla de fier, vezi că acolo îşi are biroul avocatul
Lemn Tănase! Adu-l la mine, că am mare nevoie de el! Fără el nu putem continua
cercetările, ne conformăm regulilor, ce naiba!

Hoţul se arătă uluit la culme de amabilitatea anchetatorului, dar şi puţin
bănuitor, simţind doza de ironie din glasul acestuia. Totuşi, în sinea lui, se
bucura  de posibilitatea ca un avocat să stea chiar acolo, lângă el, să-l apere
de furia legii. Colegul anchetatorului merse spre dulap, îl aplecă puţin şi de
lângă perete, scoase pe avocatul Lemn Tănase, în persoană: o bâtă din lemn
colţuroasă care, încă de la apariţia sa în prim-planul cercetărilor, avu menirea
de a produce frisoane suspectului.

― Dă-l încoace pe Tănase, pe domnul avocat, să asiste la declaraţia pe care
trebuie să o dea clientul nostru! Ia spune, mă, cum ai comis fapta şi unde ai
ascuns lucrurile?

Cel care îl adusese pe avocat, Costache, era un elev-poliţist, abia venit de pe
băncile şcolii de poliţie, pentru a face practica în teren la această unitate.
(…)

Suspectul-găinar, impresionat profund de prezenţa avocatului, şi-a recunoscut
imediat fapta şi a declarat toate amănuntele posibile de care aveau nevoie
oamenii legii (…) Bucuros la culme de rezultatul cercetărilor, ofiţerul
anchetator a pus mâna pe telefon şi l-a sunat acasă pe şeful poliţiei, un
zdrahon de om de doi metri, fioros la chip, în preajma căruia nu puteai sta
decât cu teamă. Acesta se grăbi să vină la poliţie, spre a-l vedea pe hoţul
care-i stricase liniştea de atâtea săptămâni şi care pusese pe jar întregul
efectiv din subordinea sa.

A intrat ca din puşcă în biroul anchetatorului, a trântit cu piciorul uşa de
perete şi cum a pătruns în încăpere i-a aplicat suspectului un dos de palmă
zdravăn (…)

― Vai de mine! Şefuuu’! Ce-aţi făcut, şefu’? Ce-aţi făcut? Aţi lovit pe elevul
nostru de la şcoala de poliţie, practicant la noi! El este hoţul, şefu’!

Şi arătă cu degetul spre hoţul care privea şi el uluit scena. Îi tremurau oasele
la gândul că el ar fi trebuit să zacă la duşumea şi nu elevul-poliţist, care
purta haine civile.

Şeful poliţiei nu-i cunoştea pe toţi elevii abia sosiţi în practică la
instituţia pe care o conducea, aşa că i-a fost uşor să-l confunde pe firavul
elev cu hoţul (…) Elevul s-a ridicat în secundele următoare, puţin dărâmat
fizic, dar şi surprins la culme de lovitura venită din senin de la ditamai
zdrahonul de categorie grea care era şeful poliţiei. Bineînţeles că auzind de la
cine a primit lovitura şi onoarea pe care a avut-o, nu a avut nimic de
comentat…”



Introducând cititorul în atelierul unui cenaclu literar, autorul insistă pe
frământările sufletești ale unui scriitor în devenire, precum și peripețiile
ocazionate de lansarea primului roman al protagonistulu în satul său natal.
Formația sa de polițist de investigații îi dă prilejul să observe reacțiile
membrilor cenaclului (mimică și limbaj), la venirea sa la prima ședință. Spre
pildă, o poetesă nu scapă ocazia să facă o remarcă veninoasă, pe care Ulmeanu o
ia ca pe o glumă: „- A venit Garcea să scrie literatură! se auzi aproape în
șoaptă din zona poetei Cristescu (…) <<Eu știam că polițiștii scriu doar procese
verbale de amendă!>>.” De asemenea, autorul notează și manifestările interioare
ale celui care nutrea să ajungă scriitor, ori de câte ori participa la atelierul
literar: „O senzație stranie îl împresura de fiecare dată, când începea ședința
de cenaclu. O bucurie nemărginită, o beție de fericire se așeza în trupul său,
așteptând mereu ca ceva plăcut să se întâmple imediat ce va veni clipa citirii
creațiilor, momentul când își va expune și el scrierea în fața tuturor.” 
Gheorghe Mocanu – prin ochii și mintea protagonistului – reține reacția
colegilor de cenaclu, în momentele lecturii fragmentului de proză, precum și
luările de cuvânt, referitoare la text. Cu acest roman se întâmplă ceva ciudat:
pe cât de entuziastă a fost lansarea lui în curtea bisericii din satul său
natal, pe atât de nefavorabilă s-a dovedit a fi reacția sătenilor care s-au
regăsit în paginile cărții. Ei s-au considerat a fi jigniți prin cele scrise
(mulți dintre ei fără a fi citit cartea!), fără a înțelege că e vorba de
ficțiune. Mama prozatorului Ulmeanu se arată îngrijorată  că din cauza celor
scrise în roman despre consăteni, „A intrat dihonia în tot satul!” Este o
situație tragi-comică, a unei lumi întorse pe dos, în care cei vizați de
scriitura autorului, în loc să se bucure că au intrat în literatură, se revoltă,
arătându-și micimea caracterului.  Gheorghe Mocanu sfichiuiește suficiența
multora dintre membri cenaclului frecventat de personajul său – Gheorghe Ulmeanu
(alter egoul autorului) –, jucându-le o farsă. Deși publicase un roman de
analiză psihologică și fusese primit de către critica literară cu cronici
elogioase, nici după un an de la apariția cărții nici un coleg de cenaclu nu
scosese o vorbă despre această scriere. La o ședință de cenaclu, după ce va citi
un fragment de proză, Ulmeanu are parte de aprecieri elogioase: „Trei dintre
vorbitori au punctat cu fermitate faptul că această proză citită în cenaclu este
superioară romanului Doctorul săracilor.” Explicația autorului fragmentului de
proză are valoare de umor prin ricoșeu: „Astăzi, stimați colegi, n-am făcut
altceva, decât să vă citesc din acest roman, Doctorul săracilor, ultimul
capitol, fără să-i schimb vreun cuvânt…!”

Ca roman al realității, Și Dumnezeu are ochi albaștri surprinde protagonistul
asaltat de noul virus care pusese stăpânire peste întreaga umanitate și care își
cerea tributul – viața. Din momentul când teama se cuibărește în sufletul
fostului ofițer criminialist, totul începe să plutească în existența lui.
Întrebările în cascadă relevă frământarea sufletească a lui Gheorghe Ulmeanu:
„Nu mai avea repere. Nu-l mai interesa nimic altceva, decât momentul realității
pe care  să-l țină viu. O secundă era de ajuns să fie scăpată din mâna acestei
realități și se va pierde. Oare se va pierde? Când o va face? Cât mai este scris
acolo în cartea lui Dumnezeu, până va ajunge la finalul-finalului? Îi putea
cineva răspunde la aceste întrebări?”

Acestea sunt cele mai relevante aspecte ale unui roman al realității zilelor
noastre.


PARTAJEAZĂ ASTA:

 * Facebook
 * Twitter
 * LinkedIn
 * Reddit
 * Imprimare
 * Email
 * 

Apreciază Încarc...
Publicat în Numarul 84 (1 online) | Scrie un comentariu
09/02/2023 de TINU


 POETICA ÎN SPIRALĂ

Prof. Dr. Const. MIU

Un poet, care se respectă, reia – ca pe o spirală – tematica creațiilor din
volumele anterioare, adăugând noi semnificații, în conformitate cu filosofia sa
despre lume și viață. Așa se întâmplă în noua carte a doamnei Ștefania Oproescu
– Libelula albastră (Editura StudiS, Iași, 2022).

Vorbind despre volumele anterioare de versuri semnate și publicate de poetesa
din Focșani, remarcam mai multe tipuri ale eului poetic: cel implicat, cel
detașat, precum și cel cu aptitudini de teatralitate. Sub acest aspect, amintim
volumele Delir în curcubeu… și Noaptea pisicilor cărunte.

În cazul eului implicat, în noul volum, acesta apare în relație cu motivul
singurătății, mai mult sau mai puțin explicit: „Mai întâi, am dresat somnul/ să
treacă prin cercul de întuneric/ înainte de răsăritul soarelui, / așteptând/
până se ridică înaltă/ cupola Cortului.” (Plasa de siguranță, p. 13); „Ce
departe am primit loc de casă/ în această întindere nesfârșită de singurătăți. /
Nici cu pasul, nici cu roata, nici cu Pegasul/ n-am ajuns încă la vreun vecin, /
de atâta vreme, că nici n-o mai știm număra.” (Oaza Efemeridelor, p. 39). În
Casa timpului, același tip de eu poetic este preocupat de filosofia timpului:
„Aș vrea să cos timpul la gură/ ca pe un sac, să-l iau în spate, / să-l duc până
la el acasă/ să-i aflu părinții, / să-i întreb de ce l-au alungat/ să
rătăcească, să amăgească/ așteptări, în realitatea domestică/ cu promisiuni
seducătoare, / capcane cu apă vie/ cărată cu rândul la morți.” (p. 20).

În volumul de care ne ocupăm acum, sunt mai multe creații, în care eul implicat
este unul de tip reflexiv. Spre pildă, Aproape iarnă  este o creație din care
transpare motivul filosofic panta rhei, grefat pe cel al visului: „Zăpezile de
altădată se odihnesc puțin. / Doar în vis mai cutreier tărâmuri interzise. /
Respir rar și ușor, în  această hibernare/ în care râuri mici și pâraie aproape
uscate/ par șerpi argintii, veninoși. / care brăzdează pielea ofilită a
prezentului.” (p. 29). Aceleași motive literare se interiorizează, în concepția
eului reflexiv, măcinat de resemnare: „Resemnare s-a născut odată cu mine, /
altfel de umbră, care se ferește de lumină. / (…) Resemnarea, / odihnă amăruie
în tăceri zdrențuite/ crește cu mine, îmbătrânește cu mine, / nici nu mai dore,
vine ofilită, inutilă, / ca o lovitură neașteptată/ cu pumnul în ceafă.”
(Resemnare, p. 35).

Din aceeași plămadă a interiorizării gândurilor, care silesc eul poetic la o
întoarcere în timp, lăsând astfel cale liberă memoriei afective ilustrative, sub
acest aspect, sunt Picătura de noapte: „Licurici de gânduri/ improvizează
constelații/ pe bolta peșterii tainice/ care, din resturi de memorie/ arată
calea rătăcitului de stol.” (p. 31) și Album de familie: „Cine să fie dar,
femeia aceasta tânără/ care zâmbește forțat, / cine bărbatul cu privirea aspră/
și barba albă tunsă scurt/ abia ieșită din foarfeca frizerului/ (…) Fotografii
vechi/ exilate în închisori de albume/ trec prin mine și-mi strivesc prezentul/
cu aceleași priviri încremenite în gol.” (p. 33-34). În volumul Libelula
albastră, reflexivitatea – tot de tip introspectiv – este corelată cu secvențe
narative. „În zilele întunecate, / amănuntele se destramă/ ca desfrunzirea, /
cerul își coboară răsuflarea/ până la podeaua amintirilor.” (Desfrunzire, p.
37).

Când abordează vegetalul, Ștefania Oproescu o face în manieră
descriptiv-narativă. Elocvente sunt Vară – „Liniște în amiaza fânețelor
înflorite. / Adierea aripilor de fluturi împletește/ coronițe de margarete cu
sângele voinicului. / Albastră, cicoarea pictează pete de răcoare/ peste
îmbujoratul trifoi.” (p. 26); Hotar închipuit – „Copacul din fereastră/ deschide
dimineți, / despică umbrele de sub pleoape, / așterne drum din întunericul/
moale ca puful de perna/ pe care, noaptea bună/ adoarme frica absenței.” (p.
41); Singur în parc – „Primăvară, într-un parc aproape sălbtec, / adiere aromată
de ierburi amestecate, / buruieni semețe printre rătăcite tulpini de flori.” (p.
56).

Eul detașat îmbracă haina unui narator, care consemnează ceea ce vede sau
constată. Așa se întâmplă în Vis erotic: „Ochii aceia îmbrăcați/ în costum
elegant de gală, / ca săgeata plecată din arc/ au traversat cu precizie/
mulțimea fremătând, / țintuindu-mi pieptul/ ca pe fluture în insectar.” (p. 16)
și Când mor castanii:„S-au îmbolnăvit castanii. / Tineri sau bătrâni/ agonizează
lent pe bulevarde, / în parcuri, pe străzi mărginașe. / Frunze răsucite, uscate/
se țin de ramuri ca cioclii. / Mor castanii, se duc în romanțe/ și dispar odată
cu ele…” (p. 38).

Pe lângă prezența eului refexiv, o altă noutate în acest nou volum găsim și eul
poetic dedublat: „Am rămas în urmă. / Sunt tot mai departe de mine. / Altcineva
merge încă, / cineva care aude tot mai slab sunete, / simte tot mai diluate
mirosuri/ vede tot mai palide culori.” (Doar o secundă, p. 23).

Din cele arătte până aici, reiese clar evoluția în spirală a poeticii Ștefaniei
Oproescu, volumul Libelula albastră având și certe noutăși atât sub aspectul
formei, cât și la acela al fondului, accentul căzând pe filosofia timpului
interiorizat al eului poetic.


PARTAJEAZĂ ASTA:

 * Facebook
 * Twitter
 * LinkedIn
 * Reddit
 * Imprimare
 * Email
 * 

Apreciază Încarc...
Publicat în Numarul 84 (1 online) | Scrie un comentariu
12/10/2022 de TINU


SPOVEDANIA CA MEMORIALISTICĂ

Prof. Dr. Const. MIU

Fiecare din cele trei volume, reunite sub titlul generic Din umbra munților (sub
semnătura lui Gheorghe Mocanu, la Editura Editgraph, din Buzău, în 2020),
încarnează metaforic trei vârste ale omului – BORTA  – copilăria, URSOIENII –
adolescența și ULTIMA CRUCE – maturitatea. Ca atare, având în vedere cele trei
vârste/ trepte ale formării individului, trilogia aceasta poate fi socotită un
bildungsroman,

În Cuvânt înainte la volumul al doilea, scriitorul vrâncean Gheorghe Mocanu
explică titlul primului op: „I-am zis Borta, pentru că satul e înconjurat de
munți, așezat într-o văgăună plină de păduri de fag. Soarele intra dintr-o
parte, pe la nouă – ora dimineții – și pe la două era dus. Ziua era scurtă, așa
că oamenii se trezeau cu noaptea-n cap și tot cu ea pe creștet se culcau.” (vol.
1, p. 7). Având ca moto un citat din cartea lui Emil Cioran – Lacrimi și sfinți
– cu privire la eternizarea copilăriei, primul volum al trilogiei în discuție
(care a primit Premiul anului 2006 al Uniunii Scriitorilor Români, Filiala
Bacău, pentru debut în proză) stă sub semnul Amintirilor… lui Creangă. Borta
este ochiul magic, prin care copilul vede lumea satului său natal, această lume,
la rândul ei, este văzută de către cititori, prin evocarea universului infantil
făcută de autor.  În acest sens, avem de-a face cu o deschidere și, în egală
măsură, cu o închidere: deschiderea spre lumea magică, zămislită de autor și
închiderea acesteia în sufletul de copil.

Cei care au făcut referiri la primul volum, începând cu Fănuș Neagu, ale cărui
aprecieri metaforice sunt reproduse pe coperta a patra a cărții, au evidențiat
atmosfera din cătunul Ursoaia, din zona de munte a Vrancei, unde colectivitatea,
fără a avea parte de facilitățile  unui trai decent –  școală, dispensar, moară,
prăvălii, biserică, nici chiar cimitir – trăiește după legile moștenite din
străvechime.

Prin evocarea megieșilor părinților copilului mărturisitor și a câtorva
întâmplări din copilărie, primul capitol al volumului întâi amintește de
atmosfera din satul copilăriei lui Creangă. De pe vremea primilor ani de studii,
copilul își amintește de supraveghetorul care făcea militărie cu școlarii și cum
unul dintre vlăjganii repetenți pusese ochii pe el, iar după ce a dat o probă, a
fost ales să îl gâdile la tălpi, până adoarme. (cf. vol. 1, p. 39). Haioasă e
întâmplarea când școlarul ascunde carnetul cu note mici primite la școală, taman
în lada unde mama ținea mălaiul. Toate încercările de a ascunde adevărul se
termină cu o chelfăneală dată de mamă cu „jărdoaca”, la care copilul se închina
fără voie, căci nuielușa era ținută „deasupra tocului ușii de la bucătărie, sub
icoana Sfântului Gheorghe…” (p. 24).       

Primii săteni sunt evocați, când se vorbește despre mersul copiilor cu uratul,
iarna, pe la casele oamenilor sau când școlarul confesor e păcălit de Ilie
Boroghină să frece schiurile cu untură, pentru a aluneca mai bine pe zăpadă. În
clasa a doua, copilul evocator are ocazia de a merge cu tatăl său la târg, la
Focșani, când își dă seama că oamenii de acolo „Nu semănau celor din sat, nici
straiele, nici apucăturile.” (vol. 1, p. 34). Rămâne uimit de un gest de
civilizație, văzut la cei de pe stradă: „Unul scosese din buzunar o batistă, își
cufundă nasul în ea și suflă cu nădejde. Luasem eu seama, unora din sat, care
apucau nasul între degete, fără batistă. Suflau tot cu nădejde și slobozeau mâna
într-o parte, peste marginea drumului.” (ibidem, p. 34). Cele două imagini, puse
față în față, sunt ilare. Un loc aparte în inima copilului de altădată îl are
imaginea bunicului. După ce e relatată o întâmplare din care i s-a tras porecla
Ion-încurcă-lume, autorul își amintește disperarea bunicului care, la gândul că
cel mai destoinic  ciobănesc a dispărut (câine care i-a salvat viața copilului
amenințat de un bursuc), declară: „Mai bine pierdeam zece oi, decât să-l pierd
pe Haiduc!”  (vol. 1, p. 63). Un moment de cotitură pentru nepot este moartea
bunicului, prilej cu care autorul evocă datina prânzului mortului. Ilară este
secvența finală, când întorși de la cimitir, sătenii sunt „îndrumați” de oamenii
legii să meargă „pe ulițele din spate, să nu vadă tovarășul oameni îmbrăcați în
negru!”, iar baba Rada face pe neștiutoarea:

„- Care tovarăș, maică? Insistă baba Rada (…)

– Tovarășul Președinte, maică! zise răstit cel în costum albastru.

– Cine-i ăsta, mamă, de-i atâta grabă să fugim din calea lui? (…)

– Dumneata pe ce lume trăiești, măicuță? Nu știi cine este tovarășul
Președinte?!  Cel mai iubit ! zise unul dintre cei doi, gesticulând disperat.

– Nu știu, maică! De unde să știu? Crezi că poate cineva să-mi spună mie, în
Ursoaia, cine-i președintele CAP-ului? Noi n-am fost colectivizați!” (vol. 1, p.
73). O  secvență ilară apare și în capitolul Dealul lui Grigore, unde copiiicare
se jucau de-a războiul dau peste un milițian, aflat sub un pod, legat fedeleș și
având căluș în gură și puțind groaznic. După ce este eliberat de un sătean,
pățitul în loc să mulțumească, amenință băieții și pe binefăcător cu pușcăria.
Autorul va insista pe felul cum este receptată în sat tărășenia: „Acasă, i-am
povestit totul mamei. Atât a trebuit! A doua zi știa tot satul despre pățania
milițianului. Unii ziceau că noi i-am fi pus rahat în cizme (…) Alții spuneau că
ar fi fost pură invenție întâmplarea cu legatul și că, de fapt, milițianul se
îmbătase și căzuse de pe pod, iar sperietura l-ar fi ajutat să se ușureze direct
în pantaloni și în cizmele statului.” (vol. 1, p. 81). De folclorul zvonurilor
și interpretările sătenilor ține și felul cum își dau cu părerea muierile
satului, la vederea unei statuete ciudate descoperită de un grup de arheologi în
locul denumit Dealul lui Grigore:



„- Astea-s farmecele îngropate în spatele casei lui Grigore. Dacă-ți îngroapă
cineva sculă de om în pământul tău, degeaba mai ții bărbatul în casă, îi mor
toate cele și-l părăsește femeia! Ne lămuri baba Rada, care le știa pe toate (…)

– Ăsta o fi Ștefan Șchiopu, pularnicul  satului, în viața cealaltă pe care a
trăit-o! râse cu subînțeles altă femeie.” (vol. 1, p. 84).

Ca orice colectivitate din lumea rurală și ursoienii au parte de o baba Vanga  a
lor. Baba Rada se laudă că știe ziua când vine sfârșitul lumii și că pământul va
fi lovit de o cometă. Această pretinsă profeție pune pe jar colectivitatea din
Ursoaia, care panicată se comportă ciudat, stârnind zâmbetul și chiar râsul
cititorilor, în capitolele Ștefan Șchiopul și borta buclucașă, Banchetul
apocaliptic și Cometa.

Dar pentru că dispariția statuetei descoperite de arheologi și înțelegerea
nebuniei milițianului (care fusese pus să păzească locul unde fusese îngropată,
până la sosirea unor specialiști, spre a o cerceta), acestea sunt învăluite în
mister, elucidat de către autor abia în ultimele pagini ale volumului întâi,
lăsăm cititorii să aibă această plăcere, lecturând Borta.

*

Cuvânt înainte la volumul al doilea – Ursoienii – poate fi considerat un compte
rendu, în care autorul rezumă în câteva fraze conținutul primului volum,
referindu-se și la pățania avută după lansarea acestui op, la biserica din sat.
Cu acest roman se întâmplă ceva ciudat: pe cât de entuziastă a fost lansarea lui
în curtea bisericii din satul său natal, pe atât de nefavorabilă s-a dovedit a
fi reacția sătenilor care s-au regăsit în paginile cărții. Ei  s-au considerat a
fi jigniți prin cele scrise (mulți dintre ei fără a fi citit cartea!), fără a
înțelege că e vorba de ficțiune. Mama prozatorului  se arată îngrijorată că din
cauza celor scrise în roman despre consăteni nimeni nu mai vorbește cu ea. Este
o situație tragi-comică, a unei lumi întoarse pe dos, în care cei vizați de
scriitura autorului, în loc să se bucure că au intrat în literatură, se revoltă,
arătându-și micimea caracterului. Oamenii au vrut să-l dea în judecată pe autor,
mărturisirea unuia dintre ei fiind de-a dreptul ilară: „Păi, domnule judecător,
să-mi fie iertată îndrăzneala, dar cred că trebuie să ne schimbăm buletinele, că
pe mine, spre exemplu, tot satul mă strigă Ilie Boroghină, că pe el, Vasile
Cobzarul și tot așa, după cum   ne-a botezat Gheorghiță!” – în carte, n. n.
(vol. 2, p. 14).

Pe lângă rememorare, evocare, dialog, narațiune și descriere – procedee
întâlnite în primul volum, în cel de-al doilea abundă metafora visului,
specifică adolescenței. Spre pildă, visul cu Ilinca, acum „aproape femeie”,
alergând după ea prin iarbă: „Visul acela părea blestemat, se repeta la
nesfârșit, încât nu-mi îngăduia s-o prind, să-i vorbesc și să-i opresc, în
ghiocul smereniei, șoaptele…” (vol. 2, p. 18). Chipul Ilincăi în vis devine
obsesie pentru tânărul ce acum are șaisprezece ani. Elocvente sunt secvența
narată în detaliu cu căprioara cu chip de femeie, întâlnită în vis în dumbrava
Alunișului (cf. vol. 2, p. 29-33), precum și închipuirea ca vis de a avea casa
lor, a lui și a Ilincăi: „Visam să avem o casă mare, a noastră, cu multe camere
și cu toate cele necesare într-o gospodărie.” (vol. 2, p. 34), cât și planul de
amenajare a lacului „în care bunica își muia cânepa, din care făcea firele moi
pentru țesut”: „Parcă și vedeam lacul amenajat cu punți de lemn, pe care
pescarii să se avânte până spre mijlocul lui.” (vol. 2, p. 35).

În capitolul Nevestele lui Todiraș, rememorarea la care recurge flăcăul nu e
departe de visare: „Închise ochii în liniștea camerei (…) Se și vedea în
Ursoaia, amintindu-și fel de fel de întâmplări, dar cel mai adesea, își amintea
nunta pe care o făcuse cu prima lui nevastă…” (vol. 2, p. 51). Urmează portretul
fetei care îl fascinează pe Todiraș, și care aparține evocării: „Mintea îi fugea
spre ziua când lucra de zor să pună căciula pe creștetul unei case, când văzu
cum, de pe ulița principală, tocmai intra în gura satului Ursoaia o mocăncuță cu
ochi fulgerători, cu părul răsfirat peste umeri, apăsând pământul la călcătură,
ascuțindu-și genunchii spre Dealul Crucii. Pășea leneș, mocănește, cu obrajii în
vânt, privind galeș peste sălbăticia pădurii, presărată cu scorburi misterioase.
Fagii tineri înșirați peste coastă aduceau mireasmă primăvăratică și aer
răcoritor peste trupul de femeie tânără, acoperit cu bundiță de capră, cu blană
la umeri. Aerul de fecioară, de mocăncuță rumenă pătrunse de sub poala codrului
spre casa lui Todiraș, așezată la marginea pădurii.” (vol. 2, p. 52). Să
remarcăm aportul vegetalului în realizarea portretisticii. Al doilea portret
este unul bazat pe antiteză, realizat în caricatural. Gherasim, tatăl lui
Todiraș, crede că insuccesul fiului la fete se datorează chipului schimonosit:
„Se gândea la băiat, cel veșnic lăudat pentru hărnicia lui, împiedicat la
însurătoare de nasul ascuțit, ploconit în mijlocul feței ca priponul în poiană,
moștenire de la bunicul. Nu mai punem la socoteală botul ca de vulpe, gura
rotundă ca o ventuză, în care se ascundeau dinții lați ca o mistrie, ce
îndepărtau fetele care, de altfel, umblau după măritiș, ca muștele după miere.”
(vol. 2, p. 52-53).

Și Vasile (protagonistul din capitolul Vasile de peste deal) are parte de un
portret caricatural, prilejuindu-i întârzierea însurătorii: „…el tot neînsurat
rămânea, din pricină că nu era prea arătos (…) Ochii mari și o batjocură de
mustață, rară precum grâul pe miriște, în vremuri de secetă, obrajii în dâmburi
și gâtlejul ce-i întindea pielea gâtului, gata să-i pocnească, nu-l făceau
plăcut privirilor.” (vol. 2, p. 92). Indiscutabil, Gheorghe Mocanu este un
maestru în realizarea unor astfel de portrete, în care caricaturalul stârșește
râsul îngăduitor. În acest capitol, oniricul dă impresia că ce se întâmplă acolo
e realitate. Fără precizările din finalul capitolului, cititorul nu și-ar fi dat
seama de acest aspect. (cf. vol. 2, p. 97-102).



Există în acest al doilea volum și un alt tip de umor – să-i spunem scenic,
detectabil în incipit-ul capitolului Întoarcerea lui Ile Boroghină, În timp ce
oamenii se căzneau să scoată cosciugul babei Rada din casă și să-l ducă la dric,
oamenii rămân stupefiați la auzul chiotului ginerelui defunctei. El își
justifică gestul și le spune că a fost regizat din timp:

„- Oamnei buni! S-o ierte Dumnezeu pe soacră-mea! N-am băut nici un păhărel! Nu
sunt beat! Dar am chiuit cât am putut eu de tare,știți de ce?

– Nu știm, de unde să știm?! răspunseră câțiva.

– Ca să mă audă soacră-mea!

Câteva râsete înfundate se auziră din mulțime.

– Da, ca să mă audă! continuă el. Oameni buni, eu m-am înțeles bine cu
soacră-mea! Ne aveam bine!

Urmă o liniște totală.

– Ca șoarecele cu pisica! Conchise el.

Murmurul se auzi din nou.

– Iartă-mă, părinte, dar cineva trebuia să vorbească despre ea, n-o putem arunca
așa, direct în groapă, fără să spunem câteva vorbe despre ea!

Părintele nu spuse nimic.

– Astăzi, Bunul Dumnezeu m-a ajutat să-mi îndeplinesc promisiunea pe care i-am
făcut-o soacrei mele. Odată, cu mulți ani în urmă, m-am certat cu ea, chiar în
această casă (…) Atunci, ne-am spus vorbe grele, iar eu i-am făcut promisiunea
că, în momentul în care ea va ieși din această casă în sicriu, eu voi trage un
chiot mare, pe care să-l audă întreg satul.” (vol. 2, p.131-132).

*

În volumul al treilea – Ultima cruce – ironia din capitolul al doilea –
Desprinderea de pământ – ia forma pamfletului. După terminarea facultății de
construcții, personajul narator, căsătorit cu Ilinca – „crenguța de fag” din
copilărie – se stabilește la casa lui, într-o comună din apropiere de Odobești…
Ca reper temporal pentru întâmplări este luată Revoluția din decembrie ’89. După
ce aflăm cum a păcălit alegătorii (inclusiv pe narator) cel de-al cincilea
candidat la primăria din comuna respectivă – un fost pădurar de la ocolul silvic
(cf. vol. 3, p. 24), în democrație s-a ajuns până acolo ca reprezentanții
partidelor ce se urăsc de moarte să includă până și florile în acest război
politic: „În peisajul însorit, de martie, al Odobeștiului am avut impresia că și
florile se urau reciproc! Apoi, instantaneu, am constatat că un anume partid ura
la nebunie florile roșii, iar celălalt pe cele galbene… Nu m-am înșelat, pentru
că am văzut pe unul care spunea unei doamne să nu pună florile galbene primite
de la el, lângă cele roșii primite de la celălalt partid, că se pătează, se ia
culoarea, Doamne ferește!” (p. vol. 3, p.31). Și când te gândești câți
grădinari, de-a lungul timpului, în democrația postdecembristă, au trecut de la
o florărie la alta, te apucă – vorba lui Topîrceanu – o tristețe iremediabilă!

Sunt în acest al treilea volum câteva capitole axate pe introspecție. Viața
inginerului Gheorgiță se dă peste cap, din momentul când Ilinca se îmbolnăvește
și după mai multe investigații la diverși doctori i se spune că are o boală rară
(despre care cândva, baba Rada  i-ar fi ghicit în palmă), iar „Ultima șansă de
supraviețuire a Ilincăi era un autotransplant de celule stem periferice.” (vol.
3, p. 81). Într-o discuție avută cu un medic, care îi motivează inginerului de
ce l-a întrebat câți ani are și că ținând cont că soția sa „se va pierde”,
acesta îl atenționează să fie atent ce face cu viața sa, pentru că e tânăr.
Frământările sufletești ale inginerului total debusolat sunt firești: „Bucuria
de mai devreme, când o văzusem pe Ilinca, se estompase cu totul… Eram acum alt
om. Un om trist, dezorientat, în același timp. O groază de sentimente se
adunaseră ca un ghem în sufletul meu și nu știam încotro să apuc, ce să fac, cum
să mă liniștesc, care ar fi calea spre speranță și cine ar putea să mi-o dea
acum, când aveam atâta nevoie, mai mult ca oricând. Tristețea venea valuri spre
mine, mă urmărea de peste tot, era ca o ploaie de săgeți care se revărsa asupra
existenței și destinului nostru.” (vol. 3, p. 72). Inginerul nu cedează și,
iubindu-și soția, nu o va abandona la greu: „Mai târziu, peste ani, aveam să-mi
dau seama că, dacă aș fi procedat așa cum îmi sugerase acel medic, adică să-mi
văd de tinerețea mea (avea numai 26 de ani când se îmbolnăvise Ilinca – n. n.).
asta însemnând să o abandonez pe Ilinca, ea s-ar fi prăpădit, cu siguranță.”
(vol. 3, p. 76). Cu acest medic ingrat se va întâlni peste 16 ani (cum
precizează autorul), pe holurile spitalului județean, unde venise cu Ilinca, la
un control de rutină, înainte de a merge la Fundeni, pentru analizele anuale.
Medicului nu-i vine să creadă că nu s-a recăsătorit și că este după atâția ani
cu cea căreia el îi pusese „eticheta aceea ingrată: două săptămâni, trei luni,
un an, doi…” (vol. 3, p. 99). Cel care se confesează cititorilor mărturisește:
„…îmi făcuse viața un coșmar, instalând în mine frica, teama că vorbele lui vor
deveni realitate (…) Acel termen dat cu nonșalanță ce avea să mă mistuie zi de
zi, an de an.” (Idem, p. 99).



   Acest al treilea volum este, în egală măsură și o critică a tarelor
societății zilelor noastre. Elocventă este mărturisirea unui coleg de salon
(după ce inginerul are parte de o intervenție chirurgicală), care îi spune că ar
prefera să meargă iar la pușcărie. Acolo, nu are nevoie de carnet de sănătate,
dacă se îmbolnăvește, nu-l trimite nimeni la medicul de familie, nu-i trebuie
bani pentru medicamente sau să dea șpagă, ca să aibă grijă chirurgul de el. Este
intrigat că după eliberare, a bătut la multe uși, să se angajeze, dar pentru că
venea de acolo, fusese refuzat: „De ce mă alungă toți ca pe un bolnav de ciumă!
(…) Am voință, vreau să-mi fac o familie, dar cine naiba se uită la mine, toți
mă resping! (…) De ce statul are atâta grijă de mine când sunt închis și după ce
ies afară, nu mă recunoaște ca fiind cetățeanul lui?” (vol. 3, p. 37). Inginerul
constructor, profitând de programul guvernamental de sprijin nerambursabil
pentru antreprenorii care sunt la prima afacere, ajunge unul dintre cei mai
cunoscuți constructori de locuințe din zonă. Dar pentru că a refuzat să joace
după cum cântau mai marii de la județ, nedând curs sponsorizării a tot felul de
paranghelii ale acelora, s-a trezit cu fel de fel de controale pe cap, de la
Inspecția Muncii, Garda Financiară, Poliția Economică, până la Inspectoratul de
Stat în Construcții, deschizându-i-se dosar penal, pentru evaziune fiscală.
Protagonistul își dă seama că „…mai marii județului știau despre controlul care
urma să mi se facă, sau personajele erau trimise chiar de ei, să-mi dea o
lecție, din care eu să trag concluzia că va trebui să joc după melodia pe care
mi-o vor cânta ei.”  (vol. 3, p. 115). Criza economică care a urmat nu numai că
a dus la diminuarea vânzărilor caselor construite de firma sa și, spre a nu pune
în pericol și plata salariilor angajaților și dorind să achite facturile celor
care îl aprovizionau cu materiale de construcție, a fost nevoit să apeleze la un
cămătar. Presiunile și amenințările făcute de acesta, ca să-i returneze banii,
cu toate că inginerul îi ceruse o amânare, au culminat cu răpirea fiului, din
fața școlii, amenințarea cu violul soției, încât inginerul conducând mașina
nebunește spre casă, spre a preîntâmpina înjosirea soției, face accident și
ajunge la spital.

Acum, se cuvine să aducem în discuție felul cum „a regizat” autorul ultimele
două capitole – partea cea mai rezistentă a construcției sale romanești.
Capitolul Contractul cu Cerul este preambulul metamorfozării inginerului
constructor. Aflăm că peste mulți ani, fiul său, Ionuț, urmase aceeași facultate
de construcții, iar tatăl trecuse firma pe numele acestuia, el rezervându-și
doar rolul de consultant. Pensionar fiind, Gheorghiță caută liniștea spirituală
la un călugăr de mănăstire și după îndelungi discuții cu duhovnicul său, decide
să îmbrace haina monahală, nu înainte de a-i spune și fiului despre această
hotărâre. Și în acest capilol găsim pasaje de introspecție, legate de nevoia
unei liniști spirituale. (cf. vol. 3, p. 142, 146).  În penultimul capitol,
Spovedania, se schimbă registrul verbal, confesorul, nimeni altul decât
călugărul Ghenadie, vorbește despre sine cu detașare, la persoana a III-a.
Pentru că la poarta mănăstirii stătea un bătrân și cerea cu insistență să fie
primit, starețul decide ca acesta să fie omenit și spovedit de părintele
Ghenadie. Acesta din urmă află că cel venit, în viața de mirean fusese cămătar
și că a făcut mult rău celor cărora le dădea bani împrumut. Pe ecranul minții
călugărului apare chipul desfigurat de ură al cămătarului care îi amenințase
soția cu violul. Ca prin vis îi apar frânturi de imagini, când conducea
nebunește spre casă, spre a-și salva soția și ultimele clipe dinainte de
accident. Când își revine după leșin, cu voce stinsă, călugărul Ghenadie cere
confraților să meargă în satul Ursoaia să caute crucea din lemn: „Veți găsi acel
sat cu ușurință, dacă veți merge pe firul apei Milcovului (…) Îl veți găsi cu
ușurință, dacă veți întâlni oameni curați la suflet, săraci și sleiți de trudă.
Atunci când îl veți simți pe Dumnezeu în sufletul oamenilor întâlniți în cale,
să știți că ați ajuns la destinație! (…) Luați crucea de lemn din curtea
mănăstirii și zidiți-o acolo pe acel deal.” (vol. 3, p. 173). Primele două
fragmente din ultimul capitol – Ultima cruce –, prin lirismul descriptiv al
peisajului, având drept coordonate spațiale Curmătura, Pârâul Porcului,
hățișurile de altădată și pădurea cu copaci tot mai rari, din cauza dezastrului
provocat de „oamenii de lemn”, autorul pregătește întâlnirea părintelui Ghenadie
cu copilul pe care cititorii l-au cunoscut în volumul întâi al acestui roman.
Motivul dedublării e lesne de recunoscut!  (cf. vol. 3, p. 175-176). Călugărul
dedublat asistă la aducerea crucii de lemn: „La început, crezu că sunt niște
sfinți care trec prin preajmă, când zări în mijlocul lor crucea de lemn, purtată
de ei. Aveau capetele plecate și îmbrăcămintea lor i se păru cunoscută.” (vol.
3, p. 178). Imaginea întoarcerii crucii în sat  semnifică întoarcerea „dacă nu
cu trupul, atunci cu sufletul (…) în locul de unde am plecat”, la origini – n.
n.. Ultimele pagini sunt rezervate întâlnirii în Poiana Mare a celor care cândva
voiau să fie împreună, ca să aștepte căderea cometei profețite de baba Rada (în
primul volum), iar la sfârșitul lumii să nu plece singuri pe lumea cealaltă.

Din cele relevate până aici, socotim cele trei tomuri ale romanului Din umbra
munților o spovedanie ca memorialistică a autorului, aceasta având și pasaje de
introspecție și scene de umor spumos.


PARTAJEAZĂ ASTA:

 * Facebook
 * Twitter
 * LinkedIn
 * Reddit
 * Imprimare
 * Email
 * 

Apreciază Încarc...
Publicat în Numarul 84 (1 online) | Etichetat Const. MIU | Scrie un comentariu
04/08/2022 de TINU


ASPECTE ALE IRONIEI

Const. MIU

Cele paisprezece proze scurte din noul volum – Solfegiu (Editura StudiS, Iași,
2022) – semnat de scriitorul vrâncean, Gh. A. Neagu, aduc în atenția cititorilor
o scriitură inedită, având drept componente absurdul, ironia fină, dar și
lirismul diafan, mai cu seamă în tablourile de natură, unde autorul se dovedește
a fi un poet peisagist desăvârșit.

Afaceristul – proza care deschide volumul în discuție – aduce în prim plan
confruntarea dintre doi afaceriști: socrul – brigadier silvic – și ginerele –
pădurar, având ca pretext dota Manuelei, fiica primului bărbat. Prima tentativă
de a-și mărita odrasla, brigadierul o are în legătură cu un profesor la
Conservator. Planul socrului viza înnobilarea sa materială și spirituală: „I-ar
fi plăcut s-o vadă pe Manuela căsătorindu-se cu un bărbat cu <<ștaif>>, adică un
intelectual rasat, ce i-ar fi adus un plus de  valoare avuției sale.”    (p. 7).

Curios e faptul că la pretențiile de lux, casa brigadierului silvic are wc-ul în
fundul curții, iar atunci când profesorul (de o vârstă apropiată cu cea a
părinților Manuelei) vine în pețit, prima solicitare făcută, la coborârea din
mașină e să meargă acolo unde merge regele pe jos. Hilară este imaginea
cavalerului, întors din acel loc: „Ca un făcut, profesorul avea în jurul gâtului
cureaua de la pantaloni, pe care probabil o desfăcuse la toaletă.” (p. 11). În
privința calităților de mascul de prăsilă, aprecierile brigadierului, făcute pe
ocolite la adresa profesorului, viitor bărbat, sunt ironice: „Domn‘ profesor,
aci de față, are cam etatea mea. Nu contest, este un intelectual pur sânge, ca
armăsarul meu din grajd, numai că, să fim sinceri, armăsarul meu e armăsar
sadea.” (p. 14).

Auzind că brigadierul silvic e pe punctul de a-și mărita fata, pădurarul
Vladimir, care pusese ochii pe Manuela, îl abordează direct: „Îți dai seama ce
avere aș face, dacă am fi împreună?” (p. 17). Rămasă gravidă cu tânărul pădurar,
Manuela respinge sugestia tatălui de a face avort (acestuia i se părea că
ajunsese „la mâna unui pungaș, cum era pădurarul”), aceasta are curajul de a se
împotrivi: „- Dacă vă mai împotriviți, fug la el! Vila e aproape gata, iar
Vladimir câștigă cât să mă țină în puf, ca o prințesă.” (p. 23). Argumentul
soșiei brigadierului silvic are darul de a-l îmbuna pe acesta și de a accepta
nunta: „- Măcar e om e afaceri de succes, zise consoarta brigadierului.” (p.
23).

Peste câțiva ani, ajuns om la casa lui, cu nevastă șui copii, Vladimir și ai lui
pleacă în trombă cu mașina, spre a asista la târnosirea unei biserici, pe Valea
Prahovei, la a cărei construcții contribuise și el. La întoarecere, pentru că e
dojenit de soția cuprinsă de panică, din cauza vitezei excesive a mașinii,
Vladimir izbucnește furios. „…tocmai azi, când am fost sfințit de părinte cu
mari onoruri? El îmi cântă <<vrednic este>>, iar tu mă dai dracului?” (p. 32).

Finalul povestirii e convertit în umor negru. La vederea vilei sale în flăcări,
„…primul gând îl îndemnă spre Agenția de asigurări”  (p. 33). Dar, spre
surprinderea lui, i se spune sec: „-Domnule, regret să vă spun, dar contractul
dumneavoastră de asigurare a expirat cu o zi înainte de producerea
incidentului…” (p. 33).

Proza Neliniște prelucrează artistic motivul bolnavului închipuit, convertind o
situație dramatică într-o scenă erotică. La întoarcerea a doi prieteni de la una
din întrunirile spirituale, bazate pe transcendentalism, unul îi sugerează
celuilalt, spre a-i alunga soției neîncrederea, să se prefacă a fi mort. Văzând
că se îngroașă gluma, iar acela „nu se mai mișcă, iar în nemișcarea lui nu se
întrezărea nici măcar o urmă de respirație” (p. 54), Tatulici îi spune soției
„bolnavului închipuit” să cheme salvarea.

Dar după ce doctorul care a constatat decesul bărbatului a fost condus la ușă,
când au revenit în sufragerie cei doi (Tatulici și soția prietenului său) au
constat dispariția mortului (cf. p. 55). Situația se complică și mai mult, după
ce medicul legist îi comunică femeii la telefon că a găsit la intrarea în bloc
trupul neînsuflețit al soțului și că pentru a i se face autopsia trebuie să se
prezinte la spital, deoarece are nevoie de acordul și prezența ei. Și pentru că
femeia leșină și nu dă semne să-și revină, Tatulici e nevoit să-i facă
respirație artificială: „Când simți că buzele ei se transformară într-un sărut,
se zăpăci cu totul. Apoi, se deșteptară uluiți, el de sărut, ea de leșinul
lipsit de înțeles.” (p. 57).

  Iuda misitul este o proză în absurd și se bazează pe limbajul alb, amintind de
schița lui Caragiale, Căldură mare:

„- (…) Eu mai am un elefant!

– Unde-i?

– La dumneata!

– La mine?

– Păi, n-ai spus că o ai pe nevastă-ta?



– Ba da, dar nu e elefant!

– Păcat, ți-o cumpăram până la urmă!

– Uite ce, nu ți se pare că te obrăznicești?

– Deloc. O vând și o cumpăr. Misia mea e mare. Ori totul, ori de nimic.

– Păi, vîd că vinzi mai mult nimic.

– Ba nu!

– Dar ce?

– Timpul, nu vezi?

– Ce să văd?

– Că ți-am vândut timp!

– Cui, mie?

– Dar cui? De când stau aici cu dumneata, ce naiba am făcut? Așa că scoate
banii! (…)

– (…) Sunt misit. Vând clipe. Clipe de fericire unor nefericiți ca dumneata! (…)

– Mie?!

– Dar cui? Mie mi s-a uscat limba-n gură!

– Eu te-am pus să vorbești?

– Păi, cine altul? Dacă nu te vedeam atât de amărât…

– Las-o baltă. Plec.

– Și banii?

– Iar începi? Parcă-am stabilit.

– Dumneata începi. N-am stabilit nimic. A trecut vremea când stabileai, Iuda!

– Eu Iuda?!

– Da, tu, eu și ceilalți!

– Care ceilalți?

– ca tine și ca mine!

– Ești nebun?

– Nu. Sunt Iuda misitul. Dă-mi arginții!

– Ia, uită-te, vrea domnul și arginți!

– Nu neapărat. Mă mulțumesc și cu lei!

– Și ce-mi dai?

– Ți-am dat deja!

– Iar începi?

– Atunci, îți dau un telefon. Cumpărați un telefon?

– Nu, domnule!

– Dar nevasta? Unde e nevasta?

– Care nevastă?

– Aia pe care o aveai, încât nu puteai cumpăra elefantul! (…)

– Păcat! Puteam să-ți vând un elefant!



– Nu, o am pe nevastă-mea! (…)

– Noroc bun ai, dacă ai și bani!

– Și tu ai?

– Nu, dar am un elefant.

– Ce să fac cu el?

– Să-l vinzi!

– Cui?

– Mie!

– Ți ce-mi dai pe el?

– Timp.

– Care timp?

– Tot timpul! (p. 90-94).

În schița Lădoiul cu orz, ironia transpare din naivitatea băiatului: „Minodora
veni și-mi spuse râzând că o doare un ochi, apoi burtica, apoi pieptul. I-am
ridicat rochița mai sus de umeri, dezbrăcând-o, dând s-o sărut. Dar m-am oprit…
Pe pieptul ei, două umflături mai mari decât două prune altoite, de-alea
goldane, stăteau înfipte acolo, sub piele, uluindu-mă… Am întrebat-o dacă
într-adevăr o doare și de ce s-au umflat, la care ea îmi spune: <<Prostule…
acolo-s tâțele și toate muierile bune, care fac plozi, au așa ceva…>> (…) M-am
uitat la țâțele mele și degeaba… nu se umflaseră. Deci nu eram bun.” (p. 96-97).

În Lămâiul lui Alexe, ironia e subtilă. Alexe își „cumpără” scaunul de primar,
cu fructe exotice. El ajunge întâiul dregător al localității, prin bunăvoința
mai marilor de la județ, care după ce s-au înfruptat din „fructul magic”, îl
ajută să-și vadă visul cu ochii: „…lumea îl făcuse să creadă că anumite favoruri
i se cuveneau. De aceea, nu mai surprinse pe nimeni când își propuse să
candideze la primărie. De la județ nu au putut să-l refuze. Se înfruptaseră cu
toții din lămâiul omului (…) Vechiul primar aproape că se retrăsese din viața
comunității. Iar când Alexe a fost declarat învingător, nu le-a mai rămas
altceva decât să se bucure.” (p. 101-112).  Toate aceste aspecte legate de
modalitățile de manifestare a ironiei, de la cea caustică, la cea subtilă,
continuă maniera din volumul Oul de zăpadă (Editura StudiS, Iași, 2019).

Să mai spunem că în volumul de față găsim pasaje de un lirism diafan, în care
descriptivul și picturalul fac din scriitorul vrâncean un iubitor al naturii, în
toată splendoarea ei coloristică. Elocvente, în acest sens, sunt pasajele de la
începutul a două creații: Lămâiul lui Alexe și Accidentul.


PARTAJEAZĂ ASTA:

 * Facebook
 * Twitter
 * LinkedIn
 * Reddit
 * Imprimare
 * Email
 * 

Apreciază Încarc...
Publicat în Numarul 84 (1 online) | Etichetat Const. MIU, cronică, Gh. A. NEAGU
| Scrie un comentariu
31/07/2022 de TINU


SALCIE

Const. MIU

„Stai strâmb și

judecă drept!”

– așa ți se spunea,

mai ții minte?

Dar acum,

de când ești Jude,

te vezi

în oglindă

o salcie bătând mătănii

la mal de apă…


PARTAJEAZĂ ASTA:

 * Facebook
 * Twitter
 * LinkedIn
 * Reddit
 * Imprimare
 * Email
 * 

Apreciază Încarc...
Publicat în Numarul 84 (1 online) | Scrie un comentariu
28/06/2022 de TINU


COMPLEXUL VOIEVODAL ÎN LIRICA LUI EMINESCU

Prof. Dr. Const. MIU

În lirica lui Eminescu, sunt câteva creaţii din care putem decela complexul
voievodal. Acesta fie că se manifestă la nivelul colectivităţii, fie la acela al
individului.

Spre pildă, în poezia La moartea Principelui Ştirbey, complexul voievodal este
evidenţiat la nivelul colectivităţii, prin intermediul thanatosului. Moartea
Principelui este un eveniment cu implicaţii la nivel astral şi teluric:
„Turnurile mişcă-n doliu a lor inimi de aramă/ Şi un înger cu-aripi negre, cu
diademă de spini,/ Cu cântarea plângătoare lumea mişcă, lumea cheamă”. Mesagerul
divin este îngerul morţii, care pune în mişcare lumea. Întreaga naţiune vede
semnul divin al naturii princiare a voievodului răposat: „Şi cu ochiul plin de
lacrimi naţiunea cea română/ Care are-n mii de inimi sufletul ei tremurând,/
Vede cum prin nori se stinge stea cu flacără divină/ Şi aude-n cer un tunet şi
un gemet pe pământ.” (s.n.). Să observăm în versurile citate sinecdoca („ochiul
plin de lacrimi”), prezenţa ei augmentând manifestarea la unison a întregii
colectivităţi afectate de moartea voievodului. De asemenea, acest eveniment
funest are – după cum se poate lesne sesiza din ultimul vers – repercusiuni atât
în cer (tunetul care se asude-n cer) şi pe pământ („gemetul” care se aude pe
pământ) – acestea sunt două „semne” că evenimentul are semnificaţie planetară.
În strofa a treia, complexul voievodal transpare din manifestarea aproape
împietrită a supuşilor, vădit afectaţi de semnul celest al morţii, hiperbola şi
comparaţia amplă fiind elocvente în acest sens:     „A-ntristării neagră-aripă
peste lume se întinde,/ Totul tace, căci durerea este mută ca un gând,/ Lumea
azi nimic nu vede, ochiu-i nimic nu cuprinde/ Decât cursu-acelui astru ce se
sparge pe-un mormânt.” Să mai reţinem din strofa mai sus citată că registrul
verbal este la indicativul prezent continuu, lăsând impresia că totul se petrece
sub ochii cititorului spectator la un ceremonial funerar.

În Scrisoarea III, sultanul Baiazid, prin aroganţa discursului său,
intenţionează a impune interlocutorului său – Domnul Ţării Româneşti – complexul
inferiorităţii: „- Am venit să mi te-nchini,/ De nu schimb a ta coroană într-o
ramură de spini./ (…) Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândeşti că pot/ Ca
întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?/ O, tu nici visezi, bătrâne, câţi
în cale mi s-au pus!/ Toată floarea cea vestită a întregului Apus,/ Tot ce stă
în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună,/ Să dea piept cu uraganul ridicat de
semilună./ (…) Când văzui a lor mulţime, câtă frunză, câtă iarbă,/ Cu o ură
nempăcată mi-am şoptit atunci în barbă,/ Am jurat ca peste dânşii să trec
falnic, fără păs,/ Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs…/ Şi de
crunta-mi vijelie tu te aperi cu-un toiag?/ Şi purtat de biruinţă să mă-mpiedic
de-un moşneag?” Nu putem să nu remarcăm infatuarea lui Baiazid, care de la bun
început îi solicită voievodului român închinarea, iar în caz de refuz făcând
aluzie la crucificarea Împăratului iudeilor – Iisus Cristos. Apoi, după ce-şi
etalează faima de mare cuceritor, nu scapă ocazia să jicnească, numindu-l
dispreţuitor pe Mircea „ciot” şi „moşneag”. În răspunsul său, Voievodul
foloseşte pluralul colectivităţii, semn oratoric vădit că el vorbeşte în numele
supuşilor: „Eu nu ţi-aş dori vrodată să ajungi să ne cunoşti,/ Nici ca Dunărea
să-nece spumegând a tale oşti/ (…) Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun
pod,/ De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod;/ Împăraţi pe care lumea
nu putea să-i mai încapă/ Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă
–/ Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,/ Cum veniră, se făcură
toţi o apă şi-un pământ.” Din desfăşurarea evenimentelor surprinse în poem,
putem aprecia că vorbele Domnitorului au valoare anticipativă, iar complexul
inferiorităţii, pe care Baiazid a intenţionat să-l impună lui Mircea cel Bătrân
a avut efect de bumerang şi, prin aceasta, invadatorul a avut parte de un cert
complex voievodal. În poemul Luceafărul, la prima metamorfozare a astrului
celest, acesta îi apare fetei de împărat ca personaj de basm, de sorginte
princiară: „Şi din adânc necunoscut/ Un mândru tânăr creşte./ (…)Şi ţine-n mână
un toiag/ Încununat cu trestii.// Părea un tânăr voievod/ Cu păr de aur moale,/
Un vânăt giulgi se-ncheie nod/ Pe umerele goale.” În această primă ipostază
recunoaştem câteva „semne” distinctive pentru un ales – toiagul încununat cu
trestii şi giulgiul vânăt, încheiat nod. Primul obiect de recuzită (toiagul
încununat cu trestii) este însemnul regalităţii al tânărului voievod, asemănător
cu cel al fetei „Din rude mari împărăteşti”. Această înfăţişare sub care mândrul
tânăr i se arată prinţesei este aidoma celei din basmele cu împăraţi,
împărătese, prinţi şi prinţese. Invitaţia pe care i-o face fetei de împărat de
a-l urma în lumea lui ţine de acelaşi fond de basm: „Acolo-n palate de mărgean/ 
Te-oi  duce  veacuri  multe,/ Şi  toată  lumea-n  ocean/  De  tine o 
s-asculte.” (s.n.).  Două aspecte decelăm în strofa citată: temporalitatea (
„veacuri multe” ) aminteşte de durabilitatea acţiunilor pe tărâmul basmului;
prin schimbarea toposului şi, implicit, a statutului ei („Iar tu sa-mi fii
mireasă”), fata de împărat devine stăpâna   lumii acvatice – altă lume de basm.

Şi a doua metamorfozare a astrului are însemn al regalităţii: „Pe negre viţele-i
de păr/ Coroana-i arde pare, / Venea plutind în adevăr/ Scăldat în foc de
soare.// Din negru giulgi se desfăşor/ Marmoreele

braţe,/ El vine trist şi gânditor/ Şi palid e la faţă;// Dar ochii mari şi
minunaţi/ Lucesc adânc himeric, / Ca două patimi fără saţ/ Şi pline
de-ntuneric.” (s.n.). Remarcăm   faptul   că  „recuzita”  (coroana  şi giulgiul 
) este asemănătoare celei avute de protagonist la prima sa înfăţişare: „…coroana
e simbolul gloriei celor aleşi, în sensul biblic al cuvântului.” 1)   La a doua
venire a alesului, poetul pune accent pe slava Luminii. Dacă prima dată Lumina
este „în ea însăşi viaţă nepieritoare, care traversează pacea iubirii”2) –
elocventă în acest sens fiind metafora ochilor vii/ Ce scânteie-n afară (s.n.)
–, a doua oară ea se află în strânsă legătură cu adevărul, în care protagonistul
vine plutind: „El este Lumina şi Adevărul. Şi când această Adevărată Lumină
(Ioan, 1:9 ) ne va cuprinde, atunci noi trăim cu Iubirea Lui.” 3)   Acum putem
înţelege că natura acestei Lumini este sacră, căci „Strălucirea aceasta
exterioară este o dogoare a focului lăuntric (…) e iradiaţia în afară a unei
explozii de lumină lăuntrică”,4)  iar apariţia ei, ca dorinţă de unire mistică
între sacru şi profan, „e semnalată totdeauna ca foc, ca flacără…5) (s.n.). 
Întărim această opinie că Lumina în care este învăluit Hyperion, la a doua sa
descindere, e una sacră, amintind că îngerul care i s-a arătat lui Daniel (în
Vechiul Testament ) avea „faţa ca fulgerul şi ochii ca flăcări de foc…” 6)
(s.n.). În dialogul său cu fata de împărat, Hyperion mărturiseşte scopul
inhabitării sale – dorinţa unirii mistice între sacru şi profan, ca logodnă
noetică:  „Am coborât cu-al meu senin/(…) Eu sunt luceafărul de sus, / Iar tu
să-mi fii mireasă.” (s.n.).



Dar aceste însemne (toiagul încununat cu trestii  şi coroana) nu sunt
suficiente, spre a o determina pe fată să accepte chemarea tânărului voievod. 
Refuzul vine de două ori şi e formulat categoric printr-o negaţie totală: „- O,
eşti frumos, cum numa-n vis/ Un înger se arată,/ Dară pe calea ce-ai deschis/
N-oi merge niciodată;//(…) – O, eşti frumos, cum numa-n  vis/ Un demon se
arată./ Dară pe calea ce-ai deschis/ N-oi merge niciodată!” (s.n.). De observat
că fata îi recunoaşte acestui Domn frumuseţea angelică şi demonică, dar acesta e
străin la vorbă şi la port: „Deşi vorbeşti pe înţeles/ Eu nu te pot pricepe.” E
aici un paradox, care dezvăluie crudul adevăr că vizitatorul nocturn – ca
personaj de basm – aparţine altei lumi. De aici şi complexul voievodal, de care
fata de împărat vrea să se elibereze, prin refuzul de a accepta invitaţia. 

NOTE:

1. Jean Danielou, Simbolurile creştine primitive, Editura Amarcord, Timişoara,
1998, p. 21.

2.  Arhim. Sofronie, Mistica vederii lui Dumnezeu, Editura Adonai, Bucureşti,
1995, p. 110.

3.  Arhim. Sofronie, op. cit., p. 186.

4.  Nichifor Crainic, Sfinţenia – împlinirea umanului  (curs de Teologie mistică
), Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1993, p. 171.

5.  Ibidem, p. 171.

6.  Billy Graham, Îngerii – agenţii secreţi ai lui Dumnezeu, Editura Stephanus,
Bucureşti, 1994, p. 84.




PARTAJEAZĂ ASTA:

 * Facebook
 * Twitter
 * LinkedIn
 * Reddit
 * Imprimare
 * Email
 * 

Apreciază Încarc...
Publicat în Numarul 84 (1 online) | Scrie un comentariu
28/06/2022 de TINU


UN MANUAL PENTRU BUNUL CREȘTIN ORTODOX

Prof. Dr. Const. MIU

Cartea domnului Ioan Nicolae MUȘAT – Paștile Tău, Doamne! –, publicată la
Editura Teocora, Buzău, 2016, relevă atât prin ideatica abordată, cât și prin
Glosarul de la începutul volumului, care conține 261 de Note de interpretare a
unor cuvinte și expresii vastele cunoștințe de teologie, istorie și filozofie,
uneori susținute și de zicerile Sfinților Părinți. Sub aspect structural, cartea
în discuție conține poezii de inspirație religioasă, grupate în trei părți: I.
Europa e-n țipăt, II. Trădătorilor dreptei credințe, III. Paștile Tău, Doamne!

Prima parte are 52 de poeme (unele dintre ele, așa cum se menționează, fiind
neterminate și care ar fi putut fi plasate la sfârșitul volumului, într-o
addenda), poate fi socotită un fel de memento, adresat semenilor, ca o
necesitate de întoarcere cu fața la Crucea sacrificială a Fiului, precum și o
recunoașterea firii păcătoase a omului, care s-a îndepărtat de Tatăl Cresc.
Elocvent, în acest sens, este poemul-fluviu Bucuria de om. Partea întâi a
acestui poem este o lungă confesiune, iar a doua parte o considerăm o doxologie.
Eul poetic își recunoaște firea trufașă: „Pierdutu-m-am tot, în tot ți în toate,
/ sunt singur și greu și străin, / și vreau prea multe și nemestecate, /
și-mproșc un butoi de venin/ (…) Căzut-am din mine, cumplită poveste!/ Mă cad
mereu și rotat, / mereu sunt ce nu prind încă de veste/ mereu orizont înfundat.”
(p. 11). Din versurile citate, I. N. Mușat face referire, fără echivoc la  omul
trupesc, care poate fi definit ca omul captiv stării căzute a naturii, lipsit
de harul divin și, prin urmare, întors spre propria fire, spre patimile ce o
„hrănesc”, spre partea coruptă a creatiei. Conștient de dihotomia omul trupesc/
omul duhovnicesc, despre care vorbea și Sf. Ap. Pavel în epistolele sale, poetul
se adresează Tatălui Ceresc, cu rugămintea fierbinte de a-i arăta calea umplerii
sufletului cu harul divin: „Și fă-mă, Doamne, și iarși refă-mă! / Cum am fost,
să fiu nici să mai știu, / mă scoate din mine și mie redă-mă! De mine sunt,
Doamne, atât de pustiu.” (p. 11). Omul duhovnicesc este acela care viețuiește
conform „naturii celei bune”, părtaș al harului dumnezeiesc, împreună-lucrător
cu acesta la neîncetatul urcuș spiritual, spre asemănarea cu Dumnezeu. „Omul
este creat părtaș al naturii lui Dumnezeu” – spune teologul Paul Evdokimov. Așa
se explică cererea, sub formă de rugă, pentru ca harul divin să fie
părtaș naturii umane: „Refă-mă, Doamne, mă scoate din ruperi! / Mă scoate din
vină chiar azi, / mi-e repede tot și-s doar întreruperi/ când orice te-agață să
cazi. // Refă-mă, Doamne, mă scoate din falsuri! / Mă scoate din hău de păreri,
/ m-agață mereu drăceștile dansuri, / mă contagiază lumea-n vederi!// Refă-mă,
Doamne, mă scoate din lacrimi! / Nimeresc tot cu oiștile-n gard, / mă scoate din
bâlciu-explozivelor patimi, / din moarte mă scoate, că ard!” (p. 12). Omul
trupesc trebuie să moară – spune Sf. Ap. Pavel –,  ca să se nască cel
duhovnicesc, la aceasta contribuind și  lacrimile curățitoare de patimi – iată
ideea de natură teologică, ce transpare din ultima strofă citată. Spre a fi și
mai convingător în acest demers spiritual, poetul folosește în a doua parte a
poemului Bucuria de om  o altă tehnică de adresare – pluralia tantum. Acest
procedeu relevă iubirea de aproapele – concept propovăduit deIisus în
toateprelegerile și pildele Sale. Numai așa putem nădăjdui spre Tărâmul de
dincolo, unde e Tatăl Ceresc: „Ne trece dincolo, în lumea Ta, Doamne, / ne
trece, aici, prin Biserica Ta, / în lumea dreptății, prin drepte canoane/ lucrăm
înde Tine, bucuria, răsplata. //  Ne trece dincolo, în lumea dreptății/ aici,
cum putem, dar cu rost, / ronda popoarelor și ronda cetății/ prin omul de rugă
și post. // Ne trece dincolo, în lumea luminii/ aici, întru raiul de Sus, /
ridică-ne, Doamne, în mult clarul pâinii/ de viață, prin jertfa Iisus! // Ne
trece în starea cereștilor daruri/ aici, pe pământ să-mplinim, / și-n loc
pământeștilor, părutelor faruri/ în clara-ți lumină să fim!” (p. 14). Numai omul
duhovnicesc se îmbracă în Lumina dumnezeiască. Această idee transpare din ultima
strofă citată.  

A doua secțiune a volumului semnat de I. N. Mușat se deschide cu poemul
Trădătorilor dreptei credințe (tip glosă – cum menționează poetul). Remarcăm
tonul direct imperativ-acuzator, autorul adoptând postura unui orator care aduce
acuze pertinente celor care au întinat dreapta credință, au pângărit idealurile
strămoșești, cultivând pseudovalorile, la nivel european, dar și sau mai ales la
nivel local, pe plaiuri mioritice. Așa se explică abundența exprimărilor
imperative ale unui judecător al celor fără moralitate: „În trăsnet de trăsnet
tot cerul coboară, / Peste voi toți, trădători de țară! / Nu-i loc să
v-ascundeți și e prea târziu! / Păgânitu-le-ați toate, în pofte și scârbe! /
Printre toate-ați făcut eschive și tumbe! / Ați rupt Europa în false căințe! /
Răstignind bucuria dreptei credințe! / Cu năvală ați rupt și Dacia sfântă! /
Când Orfeu n-a murit, Adevărul tot cântă! / Și-n ropot de stele Dumnezeu
vă-nfioară! / În trăsnet de trăsnet tot cerul coboară!” (p. 135).

 A treia secvență cuprinde 24 de glose, cu subtitlul Capete GETARĂ, fiind partea
cea mai consistentă, căci cele 24 de liturghisiri poetice înseamnă „Poemul
Trecerii pământenilor la Legea Tatălui, Stăpânul Luminii”. Așa cum mărturisește
autorul în nota 96, „Poemul are o formă canonică, un tip modificat de glosă,
care are particularități necesare acestui mesaj, strofele fiind <<rotunde>>,
adică încep cu o presupunere (noi i-am zice expunere poetică a mesajului) și se
termină, ca o concluzie, cu același vers (…) ca fiecare vers din strofele
principale să transmită mesaje esențiale (de factură canonică, filosofică,
morală – nota noastră), (…) cât mai aproape de importanța cardinală a lucrării
în ansamblu…” (p. LXXXIX).

Spuneam că sub aspectul formei, fiecare glosă are o parte expozitivă a mesajului
dorit de I. N. Mușat a fi transmis cititorului apărător al dreptei credințe –
ortodoxia. Iată câteva exemple: „Cu armura-nălțării în pace se-mbracă cetele, /
Spre marea iertare-n dor               se-mpodobesc toate vetrele, / (…)
Cuvântu-adună mereu obști, oameni, familii, popoare, / Lumea iese din greu cu
năvală în noua chemare.” (Paștile Tău, Doamne, lumină-n lumină petrece, p. 161);
„De-atâtea păcate, puterile lumii se clatină, / Nu vrea lumea ieșirea,
          se-agață de datină. / Nimic nu s-ar face de n-ar fi pronia lui
Dumnezeu/ Conducând oameni, popoare spre adevărat elizeu./ (…) La București cu
mândrie vin să-și arate potența/ Constată  lumea-n mânie care e diferența. /
Trecute metode și planuri tot mai provoacă himere, / Canoanele par prea canoane,
viața prea multe cere…” (Paștile Tău, Doamne, stinge peste tot cataclismele, p.
185). Sunt adevăruri amare, rostite cu luciditatea unui cunoscător al mersului
omenirii în noul ev. În Paștile Tău, Doamne, pecetluit-a sensul a toate autorul
aduce în prim plan alte adevăruri, care trimit la vorbele lui Iisus, pline de
tâlc – „Nu oricine care repetă Doamne, Doamne – însemnă că e credincios!”: „Nu
oricare semn de cruce-i curat simbol Învierii. / (…) Mărturisirea e una și-n
faptă-și vrea confirmare, / Când mărturisire-i greșită, răul fapte-i mai mare…”
(p. 193). Nădejdea în lucrarea Tatălui Ceresc, a Fiului și a Sfântului Duh
transpare fără echivoc din preambulul la Glosă 7 – (Paștile Tău, Doamne,
poparelor dă calea sfinților, p. 211): „Lucrarea Duhului Sfânt în cerești
hambare s-adună, / În strădanie dorul cu răbdare-și face cunună, / (…) Răbdarea
e-n lucru, sfioasă trudește smerenie, / Popoarele-n Biserică spre râvnita
sfințenie…” Fire optimistă, I. N. Mușat nădăjduiește în trezirea, prin rugăciune
a popoarelor și conștientizarea că numai prin întoarcerea la dreapta credință
omenirea se poate salva de la anenantizare: „Legea ce-adună împarte roadele date
prin rugă, / Cel ce are primește după sporul care-l conjugă, / Ca darul vieții
mai mare belșugul vieții cinstească, / Rodul în orice-adunare vede dreptatea
cerească, /Slava dreptății conjugă felul, forma hambarelor, / Paștile Tău,
Doamne, rostuiește rodul popoarelor.” (p. 245).



De aceea, cartea a treia a prezentului op – Paștile Tău, Doamne! – poate fi pe
drept cuvânt socotită un manual pentru bunul creștin ortodox.


PARTAJEAZĂ ASTA:

 * Facebook
 * Twitter
 * LinkedIn
 * Reddit
 * Imprimare
 * Email
 * 

Apreciază Încarc...
Publicat în Numarul 84 (1 online) | Etichetat Const. MIU, cronică, I. N. Mușat |
Scrie un comentariu


NAVIGARE ARTICOLE

← Articole mai vechi


MĂȘTI ȘI ROLURI


LINGVISTICĂ ȘI SACRALITATE


CIMITIR PRIVATIZAT


AMPRENTE LITERARE


SĂPĂTURI


CONST MIU

Revista metamorfoze
Căutare


VREMEA


Click for weather forecast


PAGINI

 * Cărți publicate
 * concurs literar ARIPI DE DOR – 2015
   * #2083 (fără titlu)
 * contact
 * DACISM
   * #1704 (fără titlu)
   * ,,Ocultarea istoriei neamului”
   * Călătorie prin ţara dacilor
   * DACI – pe placuţele de la Sinaia
   * dacii de la Vatican
   * Dacii în sculptura romană
   * Doctrina de sorginte zamolxiană a lui Iisus – 1
   * Doctrina de sorginte zamolxiană a lui Iisus – 2
   * HAR TIOS (Tatăl Harului)
   * MOŞTENIRE LEXICALĂ
   * MOŞTENIRE LEXICALĂ – 1
   * MOŞTENIRE LEXICALĂ – 2
   * MOŞTENIRE LEXICALĂ – 3
   * MOŞTENIRE LEXICALĂ – 4
   * MOŞTENIRE LEXICALĂ – 5
   * ne scriu cititorii-colaboratori
   * Prima scriere din istoria omenirii la Tărtăria
     * reprezentări statuare ale Dacilor în arta romană
   * SPIRITUALITATEA GETO-DACĂ
   * TÂMBOEŞTI
   * Trafic de istorie
 * EMINESCIANISM
   * 160 de ani de la naşterea lui Eminescu
   * AL CINCILEA MIT
   * Comunicare şi comuniune în Luceafărul
   * COSMOGONIE în Scrisoarea I şi Rugăciunea unui dac
   * Elemente de basm în Luceafărul
   * Frumosul divin în Luceafărul
   * Hyperion şi Dan Dionis
   * Poetica cercului în Luceafărul
   * Prezenţa prin absenţă în Luceafărul
   * problematica morţii
   * RUGĂ
   * Rugă pentru Eminescu
   * Tarele învăţământului românesc
 * foto
 * scriitori





REVISTE

 * 109 (26 online)
 * 125 (42 online)
 * dacism
 * NR. 178
 * Nr. 179
 * Nr. 180
 * Nr. 184
 * Numarul 100 (17 online)
 * Numarul 101 (18 online)
 * Numarul 102 (19 online)
 * Numarul 103 (20 online)
 * Numarul 104 (21 online)
 * Numarul 105 (22 online)
 * Numarul 106 (23 online)
 * Numarul 107 (24 online)
 * Numarul 108 (25 online)
 * Numarul 84 (1 online)
 * Numarul 85 (2 online)
 * Numarul 86 (3 online)
 * Numarul 87 (4 online)
 * Numarul 88 (5 online)
 * Numarul 89 (6 online)
 * Numarul 90 (7 online)
 * Numarul 91 (8 online)
 * Numarul 92 (9 online)
 * Numarul 93 (10 online)
 * Numarul 94 (11 online)
 * Numarul 95 (12 online)
 * Numarul 96 (13 online)
 * Numarul 97 (14 online)
 * Numarul 98 (15 online)
 * Numarul 99 (16 online)
 * Numărul 109 (26 online)
 * Numărul 110 (27 online)
 * Numărul 111 (28 online)
 * Numărul 112 (29 online)
 * Numărul 113 (30 online)
 * Numărul 114 (31 online)
 * Numărul 115 (32 online)
 * Numărul 116 (33 online)
 * Numărul 118 (35 online)
 * Numărul 119 /36 online)
 * Numărul 120 (online)
 * Numărul 121 (38 online)
 * Numărul 122 (39 online)
 * Numărul 123 (40 online)
 * Numărul 124 (41 online)
 * Numărul 126 (43 online)
 * Numărul 127 (44 online)
 * Numărul 128 (45 online)
 * Numărul 129 (46) online
 * Numărul 130 (47 online)
 * Numărul 131 (48 online)
 * Numărul 132 (49 online)
 * Numărul 133 (50 online)
 * Numărul 134 (51)
 * Numărul 135 (52) online
 * Numărul 136 (53) online
 * Numărul 137 (94) online
 * Numărul 138 (95 online)
 * Numărul 139 (96 online)
 * Numărul 140 (97) online
 * Numărul 141 (98) online
 * Numărul 142 (99 online)
 * Numărul 143 (100) online
 * Numărul 144 (101) online
 * Numărul 145 (102) online
 * Numărul 146 (103 online)
 * Numărul 147 (104 online)
 * Numărul 148 (105 online)
 * Numărul 149 (106 online)
 * Numărul 150 (107 online)
 * Numărul 154
 * Numărul 155
 * Numărul 171 online
 * Numărul 180
 * Numărul 182 online
 * Numărul 186 – pdf
 * Numărul 187
 * Numărul117 (34 online)


ULTIMELE ARTICOLE

 * OBSESIA ELIBERĂRII DE TRECUT
 * POVESTEA KUKOLIDEI (fragment de roman)
 * Focul (fragment de roman)
 * UN ROMAN AL REALITĂȚII
 *  POETICA ÎN SPIRALĂ
 * SPOVEDANIA CA MEMORIALISTICĂ
 * ASPECTE ALE IRONIEI
 * SALCIE
 * COMPLEXUL VOIEVODAL în lirica lui Eminescu
 * UN MANUAL PENTRU BUNUL CREȘTIN ORTODOX


CELE MAI VIZITATE

 * Discuţia de la popotă
 * HAR TIOS (Tatăl Harului)
 * Elemente peisagiste în poeziile „Lunca din Mirceşti” şi „Malul Siretului”
 * Elemente tradiţionaliste şi religioase indiene în romanul “Maitreyi”
 * Asemanari si deosebiri intre periplul lui Harap Alb, al lui Gavrilescu si cel
   al lui Aliman
 * DISLOCĂRI TOPICE în lirica lui Arghezi


ARHIVA

Arhiva Selectează lună august 2024 februarie 2024 ianuarie 2024 octombrie 2023
februarie 2023 octombrie 2022 august 2022 iulie 2022 iunie 2022 decembrie 2020
octombrie 2020 august 2020 iulie 2020 mai 2020 aprilie 2020 martie 2020
februarie 2020 octombrie 2019 septembrie 2019 august 2019 iulie 2019 mai 2019
aprilie 2019 martie 2019 februarie 2019 ianuarie 2019 octombrie 2018 septembrie
2018 mai 2018 aprilie 2018 ianuarie 2018 iulie 2017 iunie 2017 martie 2017
decembrie 2016 noiembrie 2016 iulie 2016 aprilie 2016 martie 2016 ianuarie 2016
decembrie 2015 noiembrie 2015 octombrie 2015 august 2015 iulie 2015 iunie 2015
mai 2015 aprilie 2015 martie 2015 februarie 2015 ianuarie 2015 decembrie 2014
noiembrie 2014 octombrie 2014 septembrie 2014 august 2014 iulie 2014 iunie 2014
mai 2014 aprilie 2014 martie 2014 februarie 2014 ianuarie 2014 decembrie 2013
noiembrie 2013 octombrie 2013 septembrie 2013 august 2013 iulie 2013 iunie 2013
mai 2013 martie 2013 februarie 2013 ianuarie 2013 decembrie 2012 noiembrie 2012
octombrie 2012 septembrie 2012 august 2012 iulie 2012 iunie 2012 mai 2012
aprilie 2012 martie 2012 februarie 2012 ianuarie 2012 decembrie 2011 octombrie
2011 septembrie 2011 august 2011 iulie 2011 iunie 2011 mai 2011 martie 2011
februarie 2011 ianuarie 2011 decembrie 2010 noiembrie 2010 octombrie 2010
septembrie 2010 august 2010 iulie 2010 iunie 2010 mai 2010 aprilie 2010 martie
2010 februarie 2010 ianuarie 2010 decembrie 2009 noiembrie 2009 octombrie 2009
septembrie 2009 august 2009 iulie 2009 iunie 2009 mai 2009 aprilie 2009 martie
2009 februarie 2009 ianuarie 2009 decembrie 2008 noiembrie 2008 octombrie 2008
septembrie 2008 august 2008 iulie 2008 mai 2008 aprilie 2008 martie 2008
februarie 2008 ianuarie 2008 decembrie 2007 noiembrie 2007


META

 * Înregistrare
 * Autentificare
 * Flux intrări
 * Flux comentarii
 * WordPress.com

noiembrie 2024 L M M J V S D  123 45678910 11121314151617 18192021222324
252627282930  

« aug.    







CITITORI DIN 02.04.2010



ip address




Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com. Tema: Misty Lake de
WordPress.com.

METAMORFOZE
Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.
 * Abonează-te Abonat
    * METAMORFOZE
      
      Alătură-te celorlalți 168 de abonați
      
      Înregistrează-mă
    * Ai deja un cont WordPress.com? Autentifică-te acum.

 * Confidențialitate
 *  * METAMORFOZE
    * Personalizare
    * Abonează-te Abonat
    * Înregistrare
    * Autentificare
    * Raportează acest conținut
    * Vezi site-ul în Cititor
    * Administrează abonamente
    * Restrânge această bară

 

Încarc comentariile...

 


Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.


%d
Proiectează un site ca acesta, cu WordPress.com
Începe

Reclame
Powered by wordads.co
We've received your report.

Thanks for your feedback!
Seen too often
Not relevant
Offensive
Broken
Raportează această reclamăConfidențialitate